DEJA UN TREND: propulsia hibridă-electrică

Prima maşină hibridă documentată oficial a apărut în 1900, timp de câteva decenii tehnologia hibridă-electrică fiind tatonată doar la stadiul de proiecte.

Iată, însă, că la sfârşitul anilor ’90 a apărut ceea ce avea să devină cea mai vândută maşină hibridă de serie mare, Toyota Prius, exemplul japonezilor fiind luat şi de alţi producători, precum Honda sau Ford.

Până în momentul de faţă, au fost vândute pe plan mondial circa 6 milioane de maşini hibride în aproape 20 de ani, ceea ce reprezintă, totuşi, un procent infim din vânzările totale de maşini cu motoare convenţionale. De ce? Principalul motiv ţine de costul mai mare al unei maşini hibride, dar în ecuaţie intră şi reticenţa oamenilor în faţa unei tehnologii complexe.

În principiu, o maşină hibridă beneficiază, pe lângă motorul convenţional, pe benzină sau motorină, şi de un motor electric (sau mai multe), precum şi de un pachet de baterii, curentul din acestea alimentând motorul electric. Bateriile sunt, de fapt, elementul principal care contribuie la un preţ mai ridicat al maşinii – în medie, cam cu 20-40% mai ”piperat” decât al unei maşini cu motor convenţional, având performanţe şi dotări similare.

Mercedes-Benz S400 BlueHybrid (2009), prima maşină hibridă-electrică având baterii litiu-ion

De exemplu, la pornirea de pe loc, la viteze de rulare foarte mici, la decelerare şi uneori chiar în regim constant de croazieră, motorul termic este oprit, maşina fiind pusă în mişcare de motorul electric, fără consum de carburant sau emisii de CO2. Computerul central gestionează funcţionarea sistemului hibrid astfel încât motorul termic să fie utilizat cât mai puţin în situaţiile în care randamentul său este foarte prost, evitându-se consumul inutil de carburant.

Practic, un sistem de propulsie hibridă duce la obţinerea unui consum mai redus de carburant deoarece motorul convenţional, fiind ajutat de cel electric (mult mai eficient), trebuie să facă un efort mai mic pentru obţinerea aceloraşi performanţe. Deci eficientizarea duce la reducerea poluării.

Peugeot 3008 HYbrid4 (2012), prima maşină hibridă-electrică diesel

În concluzie, o maşină cu sistem hibrid electric se poate spune că e o ”struţo-cămilă”: şi maşină convenţională, şi maşină electrică, având avantajul consumului şi polării mai reduse, dar şi dezavantajul costului iniţial mai mare. În timp, costurile de producţie ale sistemelor hibride (în special costurile bateriilor electrice) scad, iar următorii ani promit o creştere explozivă a numărului de modele hibride-electrice.

Motivul e relativ simplu: e principala modalitate prin care constructorii auto pot ajunge să îndeplinească normele draconice de poluare. În plus, testele intensive de până acum au arătat că vorbim de o tehnologie suficient de fiabilă pentru un utilizator normal, mai ales că şi amortizarea faţă de o maşină convenţională devine din ce în ce mai avantajoasă.

Motorul termic şi cel electric al unei maşini hibride-electrice sunt gestionate electronic de un computer, care decide funcţionarea separată sau cumulată a celor două agregate, pentru o eficienţă maximă. Bateriile furnizează curent motorului electric şi sunt încărcate fie de motorul termic, fie la decelerarea maşinii.

Însă tehnologia hibridă e doar soluţia intermediară până la mijloacele de propulsie complet curate, cum ar fi maşinile strict electrice sau alimentarea cu hidrogen. Analiştii estimează că această perioadă de tranziţie a hibridelor-electrice va dura câteva decenii, în funcţie de gradul de epuizare a rezervelor de petrol.

Un lucru e cert: maşinile hibride-electrice nu mai au de ce să fie privite ca ”neconvenţionale”. Pentru că sunt deja un lucru normal pe şosele.

Mai multe detalii, PE PAGINA URMĂTOARE

Pagini: 1 2