Pe la finalul anului trecut, Tudor a primit un mail în care eram invitaţi la un eveniment. Un mic tur de redacţie şi am fost desemnat să particip din partea ProMotor. Am început să citesc invitaţia ataşată mail-ului. Mazda, bla-bla-bla şi, brusc, am făcut ochii mari, iar inima mi-a ajuns "pe roşu"...

Erau prea multe vise înghesuite în câteva rânduri. Era uşor imposibil, instinctul de conservare încerca să mă protejeze... "Stai cuminte, nu o să fie o cursă adevărată, probabil o să fim spectatori, sau, în cel mai fericit caz, o cursă ecologico-economică". La un moment dat a trebuit să comunic dimensiunile pentru echipamentul de "pilot", semne că totuşi urma să se întâmple ceva.

Apoi linişte, chiar mă întrebam dacă nu cumva criza asta o fi stricat petrecerea. O urmă de relaxare deja îşi făcuse loc, dar copilul din mine mai spera. Cu aproape o săptămână înainte de eveniment, au început să curgă detaliile, totul era ireal.

Mazda urma să mă transforme în pilot, alături de alţi doi colegi din presa auto românească: Adrian Drăgan - Auto Motor şi Sport şi Florin Popa - Top Gear. Că am devorat toate materialele informative primite până în ziua plecării este inutil să amintesc.

Ziua plecării, deja emoţii, nu pentru cursă ci pentru eventuala posibilitate de a nu mai pleca... Ninge, ninge cu ciudă, la aeroport aflăm că avionul spre München este nehotărât preţ de 40 minute, urmând a se lămuri între "Delayed" şi "Cancelled".

Am decolat în cele din urmă şi am ajuns la München, unde am descoperit că personalul aeroportului era în grevă: deci alte întârzieri! În cele din urmă, am decolat spre Veneţia, destinaţia finală. Mazda MX-5 Open Race urma a se desfăşura pe circuitul Adria, din apropierea Veneţiei.

Am aterizat la Veneţia, şi cam atât, pentru că bagajele noastre nu plecaseră din München. Unde, pe ruta spre Veneţia, cred că am reuşit să ne enervăm, acum însă deja trecusem de această stare, eram uşor hipnotici... Ce mai putea să se întâmple?!?

A urmat un drum de o oră şi ceva de la aeroport spre circuit, deja parcă era prea mult. Într-un final am ajuns. Din acel moment, totul a luat altă întorsătură, eram piloţi. Primul pas - înregistrarea, apoi livrarea echipamentului de concurs.

De aici încolo, nu ştiu în ce proporţie am mai fost jurnalişti/ piloţi sau copii. Toată lumea proba echipamentul, noi am fugit la boxa noastră pentru a vedea maşina, Europe Car aşa cum o botezaseră organizatorii. Şi asta pentru că noi urma să facem echipă cu Serbia, mai precis cu doi jurnalişti sârbi.

O mică frustrare exista, restul ţărilor având una sau două maşini de ţară... Cel puţin făceam echipă cu fraţii noştri sârbi. Şi am descoperit că stereotipul de raportare - "fraţii sârbi", nu este fals. Am fost o echipă din momentul în care ne-am întâlnit, fără orgolii, fără dificultăţi de comunicare, cu un singur scop: să ne clasăm cât mai sus în clasamentul final.

Şi am ajuns în boxă, am văzut maşina noastră, steagurile noastre pe maşină, numele noastre, un MX-5 preparat pentru circuit. Pot spune că am trăit una dintre cele mai puternice emoţii la vederea maşinii, am retrăit acea stare din copilărie când primeam jucăria dorită.

Acea perioadă tampon, din momentul în care vezi jucăria şi până în momentul în care îţi ajunge în mâini, o stare de imponderabilitate. Timpul stă în loc, încerci să te convingi că este adevărat, vânezi repere palpabile pentru a te convinge de realitate.

Ne învârteam în jurul maşinii şi nu aveam curajul să o atingem, noroc cu mecanicii care ne-au încurajat. Era jucăria noastră de oameni mari pentru următoarele două zile. La un moment dat, a trebuit să alergăm la şedinţa piloţilor, urma să ne fie prezentate regulile, circuitul, tot ceea ce trebuia să ştim pentru a nu "depăşi pe linia de tramvai" cum mai văd prin Bucureşti. Apoi am probat echipamentul, iar la hotel, a doua zi, începea petrecerea Mazda.

Citeşte mai departe în pagina următoare »