Master Plan pentru un genocid

Master Planul pentru transport, versiunea 2014, porneşte de la nişte premise corecte: avem bani puţini, trebuie să modernizăm cu ei ţara pornind dinspre vest spre est şi trebuie să asigurăm dezvoltarea echilibrată a ţării. Dar omite un lucru fundamental: finanţarea, în afara banilor UE, nu există. Iar din acest motiv, se poate transforma într-un instrument extrem de nociv.

Master Plan pentru un genocid Master Plan pentru un genocid

Printre atâtea petarde şi fumigene aruncate pe scena politică, adevăratele lucruri care contează pentru România sunt din ce în ce mai greu de văzut şi auzit. Dacă vreţi totuşi să vă concentraţi pe liniştea din afara tărăboiului politic, o puteţi căuta pe şantierele de infrastructură din ţară, acolo unde aceasta nu e tulburată de nimic – pe alocuri se mai munceşte, însă în general e linişte şi pace, din lipsă de fonduri sau de proiecte. De ce? Pentru că banii care ar fi trebuit să ajungă pe teren sunt aruncaţi în pomeni electorale sau stau necheltuiţi în conturile UE şi vor mai sta necheltuiţi încă zece ani de acum încolo, mai ales dacă e să ne luăm după cel mai mare tun pregătit de actualii guvernanţi pentru următorii ani, rezumat în noul Master Plan de transport. Dar mai puteţi auzi o altfel de linişte, cea din cimitire, acolo unde au ajuns, în ultimii 25 ani, circa 50.000 de români morţi pe şoselele patriei, în special din cauza unor drumuri sub orice critică. Da, aţi citit bine. 50.000.

Este foarte greu să rămâi calm în discuţia despre drumurile din România, mai ales în contextul în care în fiecare zi mor români pe aceleaşi drumuri, aproape de două ori mai mulţi decât mor în celelalte ţări UE, în medie! Pentru că orice discuţie despre drumuri trebuie să înceapă de la această realitate: aproape 2000 de români mor în fiecare an pe şoselele patriei, iar alţi 8000 sunt accidentaţi grav şi rămân cu sechele tot restul vieţii. Cu cât se modernizează drumurile, cu cât se construiesc mai mulţi kilometri de autostrăzi, cu cât se modernizează şi maşinile românilor, cu atât scade şi numărul morţilor şi răniţilor grav  – asta e o realitate de necontestat. Şi atunci, a ignora construirea de autostrăzi şi modernizarea reală a drumurilor, doar pentru a trage fondurile către interesele tale de partid este, pe fond, un act criminal. Iar având în vedere proporţiile unui plan gândit pe mai mult de un deceniu, aş zice că e un act de genocid.

Tocmai m-am întors dintr-o rută de 7.000 de kilometri, care a cuprins şi vreo 3.000 de kilometri parcurşi prin România. Nu mai fac comparaţii despre cum e să traversezi Ungaria, Austria sau Germania pe autostradă în orice direcţie vrei şi cum e să traversezi România prin sate prăfuite şi ocolind la limită gropi, cadavre de câini morţi, rable înscrise în Bulgaria, biciclişti şi căruţaşi invizibili, că nu mai e cazul. O să spun, totuşi, că mi-aş dori ca atât prim-ministrul, cât şi ministrul transporturilor să fie condamnaţi, cumva, la a face zilnic drumul Bucureşti – Timişoara, fie prin Craiova, fie prin Sibiu, pe unde vor ei. Să-i ia cu ei şi pe foştii prim-miniştri şi pe foştii miniştri ai transporturilor, ba chiar şi pe preşedinte, doar ca să vadă cu ochii lor cum e să-ţi nenoroceşti viaţa pe şoselele româneşti.

Zi de zi, dar nu cu stroboscoape şi deschizători de drum şi nici cu elicopterul, ci cu maşina proprie, pe care să o conducă riscându-şi viaţa în depăşiri, când ocolesc gropile de pe poduri sau pe descreieraţii care se bagă în depăşire fără vizibilitate, sau când nu mai văd nimic din cauza farurilor celor din faţă şi a noroiului sărit pe parbriz. Adică exact condiţiile pe care le încearcă zilnic transportatorii noştri, care nu au de ales şi trebuie să fie acolo, pe şosele, exportând marfa care aduce atâţia bani la buget, acel buget din care pot guvernanţii să dea cu generozitate mită electorală la toţi asistaţii social pe care ar trebui să-i vedem, de fapt, pe şantiere. Zona cea mai neagră? Valea Oltului, acolo unde răsufli uşurat la ieşire, dacă mai eşti viu.

Îmi este deja clar că direcţia guvernamentală a fost deja decisă şi că niciun fel de intervenţie din partea societăţii civile nu îi va îndupleca pe guvernanţi să renunţe la planul absolut nebunesc de a muta traficul de pe culoarul european Sibiu – Piteşti spre Braşov – Ploieşti, precum şi de a deschide în schimb zeci de studii costisitoare de fezabilitate care nu vor duce nicăieri.

Aş vrea să fiu bine înţeles: fundamentarea ştiinţifică, de care vorbeşte ministrul transporturilor, nu este greşită în sine – da, avem nevoie de drumuri moderne peste tot în ţară, în funcţie de o sumedenie de factori, regăsiţi în documentele prezentate de consultantul ministerului. Însă există o chiciţă majoră: banii stabilesc priorităţile. Bani la buget nu avem, oricât de mult ne-ar minţi şi chiar s-ar minţi guvernanţii. Avem doar de la UE şi foarte puţin ce putem pune pe lângă. Asta e realitatea. Iar strategia deja anunţată, prin care se crede că UE va da banii pentru altceva decât i-a pus la dispoziţia României, înseamnă pur şi simplu că nu vom avea, de fapt, aceste drumuri moderne – în speţă, autostrăzile atât de cerute de transportatori, precum şi drumurile modernizate din restul ţării. Iar cele 17,5 miliarde de euro necesare pentru drumurile expres ale domnului Rus nu se vor găsi în bugetul României nici dacă le-ar întinde pe următorii 20 de ani, darămite pe următorii 6.

Spun asta pentru că am văzut „dezbaterea” între ministrul transporturilor şi societatea civilă, dezbatere în care orice fel de argument a fost dat arogant la o parte, indiferent că era vorba de faptul că cifrele avansate de minister nu corespundeau realităţii sau conţineau greşeli de aritmetică, că era vorba de argumentele tuturor transportatorilor şi exportatorilor sau de faptul că UE chiar NU va putea face o excepţie masivă de la propriile-i priorităţi şi reguli doar pentru că aşa vrea România (ar crea un precedent periculos, şi reamintesc că e vorba de banii UE, nu de la buget!).

În realitate, în următorii doi ani vom vedea doar o zbatere în a da drumul la tot felul de studii de fezabilitate, care mai de care mai costisitor, în timp ce construirea de noi tronsoane de autostradă pur şi simplu nu va avea loc. Guvernanţii se vor lăuda cu terminarea, cu chiu, cu vai, a tronsoanelor deja aflate în construcţie şi care trebuiau deja terminate, ceea ce ne va da iluzia că se munceşte, că avansăm. În fapt, nu vom avansa, pentru că procedurile pentru culoarele de transport pe care puteam construi cu bani europeni nu vor fi începute la timp pentru a şi beneficia de aceşti bani, în timp ce pentru celelalte tronsoane, în special de drumuri expres, nu vom găsi bani la buget, decât pentru studiile de fezabilitate sau pentru acordări de contracte cui trebuie. Situaţia în 2020, la următoarele alegeri prezidenţiale, va fi simplă: România va continua să se afle la coada clasamentului UE în privinţa nu doar a autostrăzilor, dar şi a siguranţei pe drumurile publice.

Toate astea, în numele a câtorva zeci de milioane de euro care trebuie să ajungă, musai, în buzunarele clientelei de partid, pentru că nu există niciun fel de alt argument care să susţină periclitarea banilor europeni printr-o strategie atât de riscantă, strategie care este negată vehement de absolut toţi actorii economici din România, cu excepţia, bineînţeles, a Guvernului. Pentru că nimeni nu vrea să răspundă la întrebarea: „de unde bani?”, în contextul în care singura sursă de finanţare reală este dată la o parte.

Este un lucru tragic că ne uităm cu toţii la spectacolul cu marionete acoperite sau descoperite, cu foşti aliaţi deveniţi peste noapte duşmani de complezenţă şi cu tot tămbălăul politic mirosind a hazna, dar trecem cu vederea marile tunuri pregătite cu preţul a mii de morţi şi răniţi grav. Câţi morţi? Cam alţi 18-20.000 de morţi până în 2024. Câţi răniţi grav? Cam 80.000 de răniţi grav până în 2024. Jumătate dintre ei ar putea fi salvaţi dacă am avea acea infrastructură pe care am putea să o facem pe fonduri europene, nu chinezeşti sau din taxe suplimentare. Dar nu vrem. De fapt, nu vor ei. Cam despre asta e vorba în Master Planul de transport, aşa cum este prezentat, treptat, de autorităţi.

Pe Ceauşescu l-am împuşcat pentru ceva mai puţin.