Pe lumea asta există puţine maşini, la un preţ rezonabil, care să te facă să spui fără nici o ezitare că sînt aproape perfecte. Mazda6 este una dintre ele.

Mazda 6 Mazda 6
Întotdeauna m-am mirat de ce n-a reuşit această marcă să se impună la noi, deşi produsele sale sînt mult peste media europeană (aceasta din urmă, vezi Doamne, cu pretenţii). O fi fost designul? OK, sînt de acord că exemplarele din urmă cu 10 ani erau pe nicăieri, dar în momentul în care Mazda6 a intrat în ecuaţie, şi această problemă a fost rezolvată. Dacă ne rezumăm doar la platforma tehnică, se creionează un algoritm interesant. Încă de cînd eram doar cititor de presă auto, nu-mi aduc aminte ca vreun jurnalist obiectiv, străin sau romăn, să fi fost deranjat cu adevărat de o Mazda. Marea “supărare” stătea, cel mult, în faptul că, undeva, într-un cotlon ascuns al habitaclului, îmbinarea a două elemente era ratată. Adică într-o parte distanţa să fi fost de 2,1 mm, iar în cealaltă de doar 2.

Perfecţiunea detaliilor a fost dusă la extrem de niponi, maşinile lor fiind “subiecte” grele. De ce? Păi, chiar fără să le conduci, ştii că vor fi bune. Apoi, cînd pui mîna pe ele, relatezi acest adevăr. Însă, cînd ai la test aceeaşi maşină încă o dată, lucrurile se complică. Ce să mai zici? Ce poveste să mai inventezi, doar ca să ajungi la o concluzie deja clasică: e o maşină foarte bună?

Cealaltă experienţă cu Mazda6 am avut-o acum aproape un an, cu varianta echipată cu diesel-ul de 143 de cai. Acum am primit versiunea mai soft, de 120 de cabaline. Prima maşină zoom-zoom din gama producătorului, 6-le a adus interioare plăcute şi pentru europenii simandicoşi, calitate demnă de orice VW şi dinamică apropiată de BMW. Lucrurile nu stau altfel nici acum, ele fiind completate de o superbă culoare albastră. Deşi i s-a aplicat de ceva vreme un facelift, schimbările sînt minime. Liniile dinamice, botul şi farurile ascuţite, stopurile tunate din fabrică – toate au rămas. Nici la interior nu ţi se pare că ar lipsi ceva din vechiul cocktail – poate doar culoarea consolei centrale. Plasticul ce-l ornează are, de acum (sau cel puţin pe maşina de test), o culoare mai închisă, care ascunde bine eventualele zgîrieturi ce apar în timp.

Habitaclul este vast sau, parafrazînd cele zise de un coleg, “hectaric”. Locurile din faţă satisfac nevoile celor mai înalţi pivoţi din baschet, iar pentru banchetă, cu ocazia unei scurte escapade la munte, trei persoane n-au avut decît cuvinte de laudă. Poziţia la volan este apropiată de a uneia dintre preferatele mele, Seria 3. Asta înseamnă că stai foarte jos, cu picioarele întinse, pregătit să profiţi de excelenta setare a trenului de rulare.

Instrumentarul este dominat de cifre şi butoane mari, foarte lizibile, respectiv uşor de manevrat şi de ţinut minte.

La începutul testului, maşina avea doar 30 km, aşa că am căutat toate căile să o menajez la maximum. Dar şi să fi avut rodajul făcut (notă: nu cădeţi în capcana multor importatori care vă spun că nu mai e nevoie de rodaj!), tot n-aş fi alergat-o prea tare, pentru că drumurile lungi, în regim constant, sînt cele pe placul ei. Motorul este ajutat de cei 320 Nm, dar nu trage niciodată exploziv, şi, în ciuda unei stabilităţi de zile mari, suspensiile sînt orientate mai mult spre confort.

De aici şi concluzia: Mazda6 este compromisul perfect între o mulţime de calităţi pe care trebuie să le aibă o maşină. Compromis pe care-l face într-un anonimat surprinzător, din cauza ignoranţei noastre. Deh, homo fiţens…