Concluzia primului contact pe șosea cu Dacia Sandero este simplă: vorbim de o mașină corectă și foarte normală pentru anii 2000. Azi, 18 iunie, am condus varianta cu motorul de 1,6 litri, iar mâine, 19 iunie, vom avea ocazia să mergem cu versiunea de bază, cu motorul de 1,4 litri.

Modelul pus la dispoziție a fost Dacia Sandero 1,6 MPI, în echiparea Laureate. De la prima vedere, Dacia Sandero se integrează foarte bine în peisajul automobilistic european, fiind un hatchback de clasă mică aproape banal, identitatea vizuală fiind accentuată doar de noua siglă Dacia și de stopurile cu un design modern. În rest, Sandero este pur și simplu o mașină obișnuită de oraș - mai ales dacă luăm în considerare culoarea gri-șobolan a modelului pe care l-am avut la dispoziție.

O dată așezat pe scaunul șoferului, îți dai seama că habitaclul este clar evoluat față de al cunoscutului deja Logan. Plasticele sunt altele, mai bune, chiar dacă suntem departe de calitatea oferită de japonezi sau germani. Însă, cel puțin la prima vedere, plasticele din Dacia Sandero par destul de rezistente la uzură în timp. Aspectul este și el schimbat, după cum am remarcat încă de la lansarea statică a mașinii, la Geneva 2008, fiind păstrată poziționarea principalelor comutatoare și butoane.

Per total, prima impresie este foarte ok dacă ne raportăm la cât costă mașina - față de restul concurenților din clasa mică, interiorul lui Sandero pot spune că este undeva sub medie, ca aspect. Celor pretențioși, care omit prețul mic al mașinii, nu le va conveni, de exemplu, faptul că mânerul ușii din față, în ciuda unui design foarte reușit, este dintr-un plastic dezagreabil sau că reglajul pe înălțime al scaunului șoferului dispune de o manetă relativ prost plasată. Eu, unul, mi-am implementat în minte clar faptul că am de a face cu o mașină nouă sub 10.000 euro, deci astfel de compromisuri mi se par acceptabile.

Citeşte mai departe în pagina următoare »