Iată că hot hatch-urile curg unul după altul, de data asta fiind rîndul lui Corsa OPC. Bomba turbo din Rüsselsheim este un vîrf de gamă perfect, dar şi un exemplu elocvent vizavi de evoluţia genului de-a lungul timpului.

Opel Corsa OPC Opel Corsa OPC
Ceea ce se întîmplă în zilele noastre începe să devină de-a dreptul ridicol. Dacă problema banilor este doar o amintire urîtă, ai acces la nişte adevăraţi monştri pe patru roţi. Încep cu exemplul perfect: o maşină care reprezintă apogeul absolut al acestui început de mileniu: Bugatti Veyron.

Acest ultra printre celelalte supercar-uri este capabil de 1.001 de cai, iar dacă ne gîndim că faimoasele maşini de raliuri din celebra Grupă B, cu o putere declarată oficial de 600-650 CP, erau considerate moarte curată pentru profesioniştii care le struneau, oare ce poţi să zici despre o putere cu peste 50% mai mare în mîinile unui puşti cu puţin peste 20 de ani? Multe, sînt convins, numai că, pe undeva, este un exemplu rar (curios însă că se întîmplă exact la noi, nu?) şi s-ar putea spune că nu este reprezentativ.

Tocmai din această cauză cobor repede ştacheta şi vin cu o altă pildă, BMW M5. N-o fi la fel de potent, dar cu siguranţă că “doar” jumătate din puterea italianului transmisă către roţile posterioare este un factor de risc la fel sau poate chiar mai mare. Şi degeaba sînt mii de sisteme de asistare, pentru că, haideţi să fim realişti, legile fizice nu pot fi biruite doar pentru că ai tu “valoare”…

Că veni vorba de valoare, nici M5 nu este poate un exemplu edificator, de aceea să vedem care-i treaba în clasa celor mai accesibile hot-uri, anume cele bazate pe modele de clasă mică.

Acum vreo lună am fost cu Renault Clio F1, iar acum am avut ocazia să petrec o zi întreagă pe circuitul Euroring din Ungaria în compania unuia dintre rivalii direcţi. La fel ca în cazul franţuzului, istoria OPC a început acum mai mulţi ani (cam vreo 24), iar pe vremea aia vîrful gamei Corsa se numea GSI. Una dintre cele mai reuşite variante, cea din 1996 (Corsa B), avea doar 960 de kilograme, era propulsată de un patru în linie de 1.600 cmc capabil de 106 CP şi absolvea sprintul pînă la 100 km/h în 9,8 secunde, o valoare excelentă la acea dată. De atunci, în primul rînd, s-a schimbat denumirea în OPC (de la Opel Performance Center), iar în al doilea rînd toată industria are o nouă mentalitate, în sensul că mai mare, mai puternic şi mai rapid reprezintă singura cale acceptabilă de urmat.

Astfel, generaţia actuală, păstrînd ce-i drept cilindreea, atinge aproape dublul puterii de atunci – 192 CP! Motorul produs în ţara vecină face uz de supraalimentare, desconsiderată de purişti, dar în lupta cifrelor chiar nu contează cum ajungi acolo, contează doar să ajungi. Oare ce se va întîmpla peste 10 ani?

Probabil că aceste buburuze pline de nervi vor deveni şi ele ridicol de puternice, iar în lumina performanţelor actuale (0-100 km/h în 7,2 secunde; viteză maximă 225 km/h) lucrurile devin deja îngrijorătoare.
Evenimentul organizat de oficialii maghiari a pus accentul pe Corsa, dar am avut parte şi de alte OPC-uri, cum ar fi Astra, Vectra, ba chiar şi o Zafira. La 60 de kilometri de Budapesta ne aşteptau, deci, peste 15 bolizi adevăraţi (Vectra are, de exemplu, 280 CP), iar după ce mi-am revenit din euforia pricinuită de doza de adrenalină pe care o anticipasem, am purces să examinez noul-venit.

Corsa OPC închide definitiv, după părerea mea, ciclul de viaţă în care Opel poate fi considerat un producător plicticos. “Vrăjeala” tipică de PR are în sfîrşit parfum de credibilitate: într-adevăr întinerirea este accentuată şi, mai ales, foarte reuşită.

Deja variantele “civile” arată sportiv, caracteristică la care vîrful de gamă adaugă un joc geometric foarte agresiv. Cînd te uiţi la el, te domină formele triunghiulare – pe care le găsim în calandru, spoilere, retrovizoare, faruri, stopuri, scaune –, kit-ul de spoilere pe măsura pretenţiilor, jantele mari cu etrierii vopsiţi în albastru (tradiţie OPC) şi spoilerul generos dimensionat ce răsare din pavilion. Sentimentul general este că automobilul are exact acele ingrediente de care are nevoie un model sportiv.

Interiorul continuă în aceeaşi notă. Volanul este gros, uşor teşit, pedalierul e din aluminiu rece, ornamente metalice încadrează instrumentarul şi tot aşa.Scaunele Recaro merită o menţiune specială, fiind absolut perfecte. M-au făcut să uit cu desăvîrşire de cele din Clio, dar şi din Civic Type-R, cărora tocmai le acordasem acest titlu.

Pe circuit se aplică din plin caracteristicile maşinilor cu ampatament mic, adică maşina este vioaie, pe frînare îi pleacă spatele, la fel cum se întîmplă în curbele luate-n forţă. Faţă de Clio F1, are avantajul unui cuplu îndestulător (230 sau 266 cu overboost), disponibil de la doar 1.980 rpm! Din acest motiv este mai uşor de condus în condiţii normale, iar în blană maximă motorul urcă uşor către 7.000 de rotaţii, deci nici la capitolul feeling nu stă prost. Direcţia are asistare variabilă şi este exactă, dar feedback-ul nu se ridică la cele mai înalte cote. În schimb cutia de viteze m-a surprins cu o timonerie chirurgicală, fiind cea mai bună dintre toate cele care echipează Opel-urile.

Ca şi Clio F1, Corsa OPC nu este, cînd vine vorba de feeling, ce-a fost odată, dar, în noua ordine mondială a “democratizării performanţelor”, reprezintă una dintre opţiunile de top.