Nu stiu daca Joe Dassin i-ar fi dedicat celebra sa piesa, insa Vel Satis-ul a trezit acelasi gen de interogatie.

Renault Vel Satis - test Renault Vel Satis - test
De cand lumea si pamantul, segmentul masinilor de lux este dominat efectiv de catre germani, desi sarea si piperul au fost adaugate intotdeauna de britanici si italieni, cu perspective mult mai suculente asupra designului si prestatiei senzoriale, insa cu fiabilitate si soliditate discutabile, mai ales in urma cu 20-30 de ani.

Ca o consecinta, francezilor nu le-a revenit mai nimic din spuma segmentului, daca facem abstractie de uluitoarea aparitie pe piata a celebrului Citroen DS, la jumatatea secolului trecut. In mod curios, aceasta lipsa de succes comercial nu se datoreaza neaparat lipsei de calitati a creatiilor franceze, ci mai mult unei chestiuni de imagine si de conservatorism a categoriei. Cei trei granzi din Hexagon au lansat de-a lungul timpului numeroase modele oneste ca performante, design sau fiabilitate, insa de fiecare data cotele de piata au fost dezastruoase, incat te si miri de ce se incapataneaza sa continue. In mod cert, un motiv ar fi acela al luptei in trei pentru obtinerea titlului neoficial de masina a presedintelui Frantei.

Si cu toate ca nici varfurile de gama ale celor de la Renault nu au facut exceptie de la regula (vezi R25, Safrane), mai-marii uzinelor franceze au decis in 2002 sa lanseze pe piata o masina cel putin indrazneata in privinta designului, daca nu luam in calcul si numele: Vel Satis.

Ajunge sa-i arunci o privire ca sa-ti dai seama ca nu intra nici in canoanele obisnuite ale marcii, nici in cele ale segmentului. Problema, asa cum probabil v-ati dat deja seama, este ca nu prea ai unde sa-i arunci o privire, atat de putine exemplare s-au vandut.

Pe mine, insa, in prima faza m-a intrigat atat de mult, incat am admirat indrazneala francezilor de a rupe tiparele; ulterior am acceptat masina asa cum era, ba chiar am dezvoltat un sentiment de admiratie pentru volumele ei atipice si pentru liniile ascutite ale caroseriei dotate, cum altfel, cu hayon.

Cheia intelegerii acestei creatii sta in acceptarea filosofiei si orgoliilor franceze, de la arta la bucatarie, trecand evident prin domeniul constructiei de masini. Un exemplu graitor este acela ca la recentul Sommet al Francofoniei de la Bucuresti, masina oficiala a fost exact Vel Satis-ul lor national.

Daca cunosti cat de cat superba, eleganta si spumoasa Franta, vei fi de acord ca aceasta masina trebuie degustata de la interior catre exterior, asezat in excelentele “fotolii” de piele, ascultand o sansoneta la performanta instalatie muzicala Cabasse si admirand incantatorul peisaj francez.

Spatiul la dispozitie este copios, atent pigmentat cu accente de lemn, iar pozitia la volan permite o vizibilitate foarte buna. Aceasta vizibilitate, luata invers, dinauntru spre inafara, mi-a permis sa identific profilul clientului de Vel Satis dupa cele cateva masini pe care le-am intersectat in Paris: 60 de ani si peste, mandru de a fi francez.

Odata pornita la drum sub indrumarea vocii sistemului de navigatie, masina, excelent deservita de motorul 2.0 dCi si de cutia manuala cu 6 viteze, continua sa ma impresioneze placut.

Silentioasa, comoda si rapida (ma rog, intr-o tara autofoba ca Franta nici nu e prea greu sa fii rapid…), masina se dovedeste o prezenta intriganta chiar si pentru francezi. In fine, sistemul de deschidere si pornire cu cartela functioneaza in mod logic, adica nu mai trebuie sa scoti cartela din buzunar si sa o introduci intr-un orificiu sau altul. Iti da un sentiment de libertate. Nu acelasi lucru il pot spune despre oglinzile retrovizoare, cam mici in comparatie cu dimensiunile masinii. Noroc ca nu sufar de claustrofobie.

Insa chiar daca circulatia din Paris este parfum pe langa cea din Bucuresti, dupa cateva semafoare ambreiajul se arata a fi o idee cam prea dur, semn ca francezul mandru si de varsta matura e si un pic misogin, avand in vedere ca nevasta ar prefera o pedala mai moale.

Odata ajunsi pe sosele departamentale virajate, masina se dovedeste de o agilitate nesperata, iar cutia de viteze bine etajata si precisa, ajutata de o directie eficienta, face deplasarea placuta.

La caderea serii ajungem pe autostrada ce duce la hotel si ma trezesc fredonand melodia lui Joe Dassin. In mod cert, Vel Satis este o masina neinteleasa, care ar fi meritat o cariera mai stralucitoare.