De ceva timp încoace, observ că se poartă maşinile cu look agresiv. În traficul bucureştean au început să-şi facă apariţia tot mai multe astfel de maşini – puternice, sport, tunate, oricum ar fi, numai să arate bine. Şi să fie “altfel”, ca să atragă privirile celorlalţi.

Dodge Caliber Dodge Caliber

Cu toate că mi-ar plăcea să conduc o maşină impunătoare, cu un design atrăgător şi cu mulţi cai-putere, recunosc că nu aş putea. Poate pentru că mi se pare că nu am suficientă stabilitate şi siguranţă într-o maşină mare, pe care nu o pot stăpîni şi care poate fugi de sub mine în orice clipă. Sau poate de vină este circul zilnic dintr-un Bucureşti în care traficul mă limitează de cele mai multe ori la 30 km/h şi nu-mi permite deloc să profit de agresivitatea maşinii. Şi totuşi...

Zilele trecute, m-am urcat la volanul unui Dodge Caliber. Roşu. Degeaba am crezut eu că este un SUV, dimensiunile şi aspectul maşinii sugerîndu-mi acest lucru. Caliber-ul este un model compact (hatchback) cu influenţe de maşină de teren, după cum mi-a explicat unul dintre colegi, cu un zîmbet larg pe buze. Contradicţia mea a avut însă la bază simplul fapt că maşina pare mult mai mare decît predecesorul Neon, pe care-l înlocuieşte şi care este de asemenea încadrat în gama compactelor. Din acest punct de vedere, cred că maşina i se potriveşte foarte bine unei femei, pentru că nu este un bolid greu de manevrat, însă este suficient de mare pentru a da siguranţa necesară la volan.

Prima impresie? Americanii de la Dodge i-au dat Caliber-ului tot ce au avut mai bun la capitolul design. Aspectul exterior al maşinii denotă în sine agresivitate, prin formele neobişnuite, străine maşinilor nemţeşti, atît de populare pe şoselele româneşti. Aş putea spune chiar că modelul Dodge Caliber este o maşină “încruntată” prin aspect, reuşind astfel fără probleme să atragă privirile celor din jur. Şi aşa am început să-i înţeleg pe cei care conduc maşini agresive.

Dincolo de detaliile de imagine, am constatat că nici interiorul nu stă foarte prost, chiar dacă la o primă ochire pare destul de brut. Scaunul şoferului este comod şi poate fi reglat şi pe înălţime, iar spătarul banchetei din spate – unde încap lejer trei persoane, fără a se simţi înghesuite, cum se întîmplă într-o maşină mică, gen Ford Fiesta sau Opel Corsa – poate fi dat pe spate, pentru o poziţie mult mai comodă la drum.

M-am obişnuit repede la volanul Caliber-ului. Poate chiar prea repede, aş spune. A contribuit la asta şi faptul că am fost răsfăţată cu diferite elemente de confort – iPod-ul meu şi-a găsit imediat locul gata pregătit de americanii de la Dodge şi la fel s-a întîmplat cu paharul de plastic plin cu cafea aburindă şi cu sticla de apă. În plus, toate butoanele de pe bord păreau a fi special poziţionate pentru mine.

Că tot vorbesc de detalii, o bilă albă primeşte Dodge şi pentru compartimentarea torpedoului, în trei secţiuni. Partea de sus, care se deschide separat, este destinată obiectelor mărunte. Eu mi-am pus cheile, portofelul, portfardul şi o pereche de ochelari de soare şi tot ar mai fi fost loc pentru ceva. Iar în partea de jos, spaţiul este organizat astfel încît am putut pune actele, agenda şi cîteva dosare, dar şi patru sticle cu băuturi în compartimentul dedicat. Mai tîrziu am aflat că aerul condiţionat pătrunde şi în acel spaţiu, pentru a răci băuturile.

Trebuie să recunosc că experienţa cu Dodge Caliber m-a făcut să-mi schimb puţin părerea despre maşinile mari. A colaborat cu mine la fiecare viraj şi curbă mai strînsă, iar în depăşiri a avut grijă să nu mă lase la greu fix în momentul în care mă aflam umăr la umăr cu automobilul din dreapta. Şi chiar dacă nu este o maşină sport şi are "numai" 140 de cai-putere, s-a comportat de parcă ar fi fost aşa ceva.
Închei acum pentru că sînt în întîrziere la o întîlnire. Dar nu-mi fac griji. Mă duc cu Caliber-ul. Se strecoară în trafic şi... chiar dacă are un demaraj lent, de la 2.500 de ture în sus parcă zboară.