Opel Astra - primii 1500 km

Am adoptat un pui de Opel cu facelift, botezat de către naşii GM Astra. Va rămîne în custodia noastră un an de zile, timp în care îl vom învăţa bunele maniere, adică: să scuipe foc pe toba de eşapament, să-şi bată rivalii, să murdărească asfaltul cu urmele de la cauciucuri şi să-şi înjure criticii.

Opel Astra - primii 1500 km Opel Astra - primii 1500 km
Pînă de curînd, pentru mine, Opel Astra echivala cu o fiolă de Aslavital – leac revigorant pentru segmentul de populaţie senilă. Fie că era condusă de un veteran al şoselelor sau, dimpotrivă, de un proaspăt absolvent al şcolii de şoferi, Astra era cea mai comodă soluţie a românului “compact”. Omniprezentă pe drumurile naţionale, această opţiune a majorităţii a devenit poate mai populară chiar şi decît rivalul direct Golf.

Pînă să ajung la dealerul care ne-a încredinţat maşina pentru testul de anduranţă, nu mă urcasem niciodată într-un hatchback Astra. Experimentam emoţiile unui virgin înaintea primului act sexual cu o “individă” deflorată de zeci de mii de posesori. Senzaţia s-a consolidat mai ales după ce am citit într-un cotidian că Opel şi alte trei mărci îşi adjudecaseră o mare felie din piaţa auto în urma programului “Rabla”. Era de la sine înţeles că mulţi dintre foştii deţinători de Dacii optaseră pentru “steluţa” concernului GM.

A fost însă o prejudecată. Deşi este omniprezentă în parcul auto colectiv, Astra (versiunea de echipare Cosmo) poate oferi la orice oră senzaţii unice, înlănţuite şi semipoluante, datorită motorizărilor sugestiv intitulate ECOTEC. Odată ce calci pragul maşinii, apreciezi contactul fin al materialelor de foarte bună calitate, care fac din ea un combatant aprig în divizia compactelor. Consola centrală este preluată, genealogic, de la Vectra, lăcuirea ei suplimentară rafinează mult decorul, iar fermitatea cadranelor din bord emană eleganţă şi robusteţe.

După îndelungi momente de lămurire cu scrollwheel-urile (două principale), le-am dibuit toanele şi mi-am selectat un CD cu MP3-uri relaxante (Slayer, Sepultura, Cannibal Corpse şi alţi clasici). Dorind să confere exagerat de multă ergonomie în suprafaţa consolei, cei de la Opel s-au străduit cam mult să simplifice controlul total prin intermediul butoanelor circulare, uneori peste măsură de enervante. Nu contează că încerci să schimbi postul de radio, să direcţionezi aerul cald/rece ori să setezi temperatura acestuia – rezolvi totul dintr-o rotiţă atotputernică. Riff-urile agresive nu mi-au dat răgaz, aşa că am încadrat hatchback-ul în specificul acestui gen muzical.

Pe jurnalier se putea citi vîrsta fragedă a maşinii, 30 de kilometri, aceeaşi ca pe contorul principal. Mi-am dat seama că, indiferent de stilul adoptat, pistoanele care mai alezează un pic în cilindri şi uleiul încă impur din pricina ultimei doze de şpan nu-mi vor permite să trag concluzii corecte după primele zile scurse la volanul maşinii. Chiar şi-aşa, schimbate în cel mult 3.000 rpm, vitezele au avut vigoare şi o bună parte a celor 115 CP din motorul de 1.600 cmc au răspuns instantaneu acceleraţiei.







Citeşte mai departe în pagina următoare »