Chiar dacă nu atentează fizic la gîtul tău, Defender are calităţi nemuritoare, care-ţi “rup capul” instant şi te lasă cu gura căscată pentru eternitate.

Land Rover Defender Land Rover Defender
Vreau să vă spun de la început că off-road-ul chiar nu mă pasionează. Pulsul mi-l ridică maşinile sportive – oferindu-mi senzaţia unică pe care o încerci cînd simţi că ai absolvit un pasaj plin cu viraje chiar bine –, nicidecum un diesel horcăind, cu punţile rigide. Şi, totuşi, în urmă cu mai bine de un an, am rămas profund impresionat de felul cum s-a descurcat acest off-roader mitic în Bucureştiul paralizat de o furtună de zăpadă tîrzie.

Acum, că i-a fost aplicat un facelift mai consistent, am profitat de ocazie pentru a face o deplasare pe măsura capacităţilor sale: Transalpina – cel mai înalt drum din ţară (în zona Pasului Urdele, ajunge la o altitudine de 2.145 m)…

Istoria lui Defender durează de 59 de ani, ultimul eveniment în această saga fiind un facelift recent, menit să-i mai rotunjească colţurile, bineînţeles, la figurat. Forma de cub etern a rămas, modificate fiind, la exterior, blocurile optice parcă, dar nici că mi-am pierdut prea multă vreme să observ schimbările. N-avea rost, pentru că maşina e practic aceeaşi de cînd a apărut şi e foarte bine aşa.

Dau contact din stînga (foarte probabil o soluţie folosită înainte de Porsche), motorul – chiar dacă-i nou – cîrîie parcă la fel, ambreiajul e încă super-mega-greu, eşti tot înghesuit în uşă şi lista ar putea continua. Nouă este cutia cu 6 trepte, dar, paradoxal, ea accentuează metehne “de teren”, nefiind în nici un caz mai prietenoasă vizavi de deplasările citadine. Treapta întîi e atît de scurtă, încît în oraş devine inutilă, pentru plecările de pe loc fiind mai adecvată următoarea.

Prima oprire e la o benzinărie, pentru o aprovizionare rapidă cu mîncare şi lichide, după care urmează etapa Bucureşti-Rîmnicu Vîlcea, via mîndria noastră, autostrada A1. Deşi puterea maximă este identică (122 CP), noul motor livrează mai mult cuplu (360 Nm), pe o plajă de turaţie mai mare (cam 60% din cea totală). Dacă rămînea vechea transmisie cu cinci rapoarte, tot foarte scurtă, chinul deplasărilor urbane ar fi fost şi mai mare.

Vechiul Defender era insuportabil şi la viteze de peste 80 km/h – o adevărată încercare pentru el –, călătoriile mai lungi terminîndu-se cu vizite urgente atît la ORL, din cauza zgomotului infernal, cît şi la kinetoterapeut, din cauza scaunelor “milităreşti”.

Acum ai la dispoziţie cea de-a şasea treaptă, cu demultiplicare subunitară (0,742), ceea ce explică o mare minune: Defender-ul poate “alerga” chiar şi cu 120 km/h în timp ce turaţia propulsorului nu atinge 2.500 de rotaţii! De fapt, poate şi mai mult, cam 132 km/h, dar devine foarte instabilă la vîntul lateral, deci mai bine evitaţi. Două zile mi-au trebuit ca să descopăr de ce se bălăngăne în halul ăsta, momentul edificator fiind acela în care am deschis capota. Vinovată o fi şi înălţimea mare sau pneurile 7.50 R16 (adică cu un talon imens), dar motorul trebuie de fapt condamnat. Eu am aproape 1,90 m înălţime, iar agregatul este montat undeva aproape de nivelul umerilor mei, deci extrem de sus. Vă daţi seama cam unde stă centrul de greutate al acestei maşini… Pe de altă parte, toate componentele esenţiale sînt extrem de bine protejate, iar cînd vezi pe viu ce poate această maşină, îţi dai seamă că treaba chiar a fost gîndită cum trebuie.

Croaziera la 120 pe oră ne-a îndepărtat repede de cuptorul bucureştean, aerul condiţionat (opţional, 1.320 euro) îşi făcea treaba excelent, doar acul rezervorului făcea un bungee jumping în josul scalei, jucîndu-se răutăcios cu nervii mei. Da, chiar şi cu treaptă de overdrive, acest “fier” îşi cere dreptul, ca orice mascul adevărat pînă la urmă.

Trecînd de Vîlcea, am mai făcut un popas scurt tot la o benzinărie, urmînd ca, după cîţiva kilometri, să facem stînga către Voineasa şi în final să ajungem la Obîrşia Lotrului, unde cu noroc urma să găsim şi cazare... Da, uitasem de acest aspect.

Ieşiţi de pe drumul european, caracterul cazon s-a dezvăluit şi mai mult, datorită gropilor omniprezente. Asta s-a tradus prin nişte zdruncinături serioase, care mi-au lăsat dureri de spate o săptămînă. Nici să încerci să le eviţi nu e o soluţie. Ruliul terifiant, cauzat de mişcări rapide, e o chestie, dar direcţia este atît de vagă, încît locul în care urmează să ajungă maşina după ce roteşti de volan poate fi doar intuit. Nu-ţi rămîne decît să iei gropile în plin, moment în care observi că maşina se joacă de-a Orangina cu tine, e adevărat, dar în acelaşi timp, practic, ea rupe gropilea alea, nu viceversa.

Citeşte mai departe în pagina următoare »