Mini United

Autor: Constantin Ciobanu acum 11 ani Dosar & Analize

Sincer, nu aş avea prea multe de spus. Ce poţi face atunci când cineva te invită la ziua lui de naştere? Să te distrezi… şi cam atât. Prin urmare, m-am distrat 3 zile la Silverstone. Chiar acolo, pe tărâmul sfânt al motorsportului, am petrecut împreună cu alţi vreo 24.999 de invitaţi, adunaţi de prin toată lumea.

Sub atenta supraveghere a circa 10.000 de Mini mai noi sau mai de atunci, de la începuturi, adică din 1959. S-a cântat, s-a dansat, s-a băut, s-au stors cai-putere atât din primele exemplare, cât şi din cele mai noi în Mini Challenge, s-au prezentat două modele aniversare – Camden şi Myfair –, s-a stat pe iarbă, s-a dormit pe iarbă…

Pentru trei zile, universul Mini a existat sub formă de esenţă. Un fel de laborator în care dacă intrai nu aveai cum scăpa fără a fi inoculat. Iar în rarele momente de luciditate, descopereai în interior întrebări de genul: Cum poate fi posibil aşa ceva?

Oare există o conştiinţă colectivă a proprietarilor de Mini? Dar renunţai instantaneu la a căuta un răspuns, pentru că îl aveai în faţa ta, în spatele tău, în jurul tău, peste tot. Am descoperit uşor iritat, dar şi distrat, că la plecare mi-am uitat cărţile de vizită… dar am înţeles imediat că acolo nu mi-ar fi fost de nici un folos.

Practic, în trei zile, nu am văzut nici o faţă încruntată, nici chiar la piloţii care au abandonat în cursele de peste weekend.

Într-un weekend de Mini s-au strecurat şi câteva sesiuni mai mult sau mai puţin formale de comunicare cu cei care răspund de viitorul mărcii britanice. Nu îţi trebuie o analiză a discursului pentru a înţelege că Mini este pe mâini bune şi că are viitorul asigurat, fără a pierde ceva din farmecul iniţial al modelului.

Unul dintre părinţii Mini într-un interviu de 5 minute, care a durat de fapt 7 minute şi câteva secunde. Întâmplător sau ba, înainte de a pleca la Silverstone, am auzit povestea legată de modul în care a reuşit Rauno victoria în Raliul Monte Carlo din 1967. Am încercat să aflu de la maestru ce ingredient special l-a ajutat să termine primul în celebrul raliu.

Preţ de vreo patru minute, am asistat la discursul unui politician care mi-a povestit despre experienţa finlandezilor în lupta cu zăpada, despre talentul de a alege pneurile potrivite, despre aportul oamenilor din echipă care au notat fiecare milimetru pătrat de traseu în roadbook, dar nimic despre modul în care s-a întâmplat minunea. Spre final am forţat puţin şi am aflat că legenda este adevărată.

Rauno Aaltonen: "Eram la startul ultimei probe speciale. Eram al doilea la start, în faţa mea primul pe probă plecând Vic Elford, în al său Porsche. Îmi amintesc şi acum fabulosul sunet al maşinii lui pe probă. Mă pregăteam să iau startul, arbitrul ajunsese la trei, când s-a dat alarma. Un accident pe specială, ambulanţe, răniţi… Startul s-a amânat cu aproximativ 15 minute, timp în care am fost loviţi de o furtună de zăpadă.

Eram conştient că nu mai aveam nici o şansă, dar nu am abandonat lupta. Am forţat pe o secţiune, am pierdut maşina şi am avut de ales – peretele de stâncă sau parapetul. Am ales parapetul, printr-o minune lipsea o bucată din el acolo unde am zburat, am continuat prin prăpastie, până am ajuns la un moment dat iar pe traseu, pe traseul bun. Am continuat şi la final am descoperit că recuperasem diferenţa de 2 minute şi eram în avantaj."

 



Comentarii
Inchide