De vorbă cu mine despre Renault

Săptămâna
Renault. Iniţial nu am agreat ideea unei săptămâni dedicate unei
mărci. Nu ştiu de ce. Poate pentru că o parte a celor cărora le
este adresat mesajul nu înţeleg demersul, poate că m-am săturat de
relaţionarea ieftină de la comentarii în care ori văd acuzaţii de
genul….”Cât v-au plătit?” Fie că este o sursă de polemică sterilă
în care se ajunge la injurii gratuite pentru o simplă simpatie. Nu
contează că întreaga existenţă este compusă din afinităţi mai mult
sau mai puţin conştiente. Nu eram un fan al acestei idei pentru că
în final parcă se dizolva întreg demersul jurnalistic.

Şi totuşi Renault. Nu pot pune degetul pe harta
existenţei mele de până acum pentru a marca momentul în care
Renault a câştigat un loc în afectul meu. Cred că şi-a
făcut loc treptat, fie că este vorba de pozele din almanahurile
auto de odinioară în care erau vedete un 5 GT Turbo sau un
Alpine A110. Poate şi faptul că una dintre supremele
aspiraţii în epoca de aur era o Dacie a cărui părinte tot Renault a
fost.

Plus o întreagă galaxie de astre care au contribuit la crearea
unei imagini de învingător. Despre succese în motorsport? Cred că
Renault are un depozit uriaş pentru trofee. Parcă este mai amuzant
să opreşti la semafor lângă un Ferrari, iar pe Renault-ul tău să
fie o „ştampilă” pe care scrie – Campion Mondial
F1. Şi este o maşină de zi cu zi, maşina de mers la muncă,
de mers la cumpărături, în concediu, o parte a existenţei tale…
şi de ce nu maşina de circuit, maşina de adrenalină. Evident că
acest lucru este valabil şi pentru alte mărci, dar azi este
Renault.

Nu
este acel individ născut campion, cel căruia astrele i-au hotârât
un destin de vis. Pe undeva este unul dintre noi, din cartier sau
de oriunde care a învins, a ajuns în fruntea piramidei. Evident că
am derapat destul de mult, dar încerc o justificare a simpatiei
pentru
Renault. Iar de când sunt în gaşca ProMotor tot aşez cărămizi
la fundaţia afecţiunii mele pentru marca franceză. Prima experienţă
la ProMotor?

Una la distanţă, una care a adus multă frustrare. Eram la primul
sau al doilea număr al revistei, redacţia era formată din doi
oameni, eu şi Edwin Keleti plus Andrei – art directorul. Prin
urmare la teste cineva trebuia să rămână în redacţie şi cum eram
juniorul găştii ProMotor era evident desnodământul. Şi a fost un
test, unul în care Edwin şi George Grigorescu au pus faţă
în faţă Clio RS şi un acelaşi Clio RS dar de raliu. Ştiam
că ceva magic se întâmplă undeva prin Romănia dar eu eram în
redacţie. Am devorat fiecare cadru de la sesiunea foto, o sesiune
foto pe film. Au urmat momente magice cu Renault.

Nu voi uita niciodată primul viraj pe trei roţi într-un
Clio RS sau momentele de bulversare totală trăite în
dreapta lui Grigorescu, fie că a fost vorba de Clio sau

Megane RS. Momente în care logica nu înţelegea de unde
aderenţă… Cu profesori atât de pasionaţi a fost extrem de uşor să
devin virusat dar şi să fur „meserie”. Au urmat sesiunile de
practică total aleatorii. A urmat primul viraj al meu pe trei roţi,
a urmat poate primul „heel and toe” perfect, frânatul cu stângul
pentru a te juca cu masele pe viraje (aici recunosc că mai am
destul de muncă)…

Şi inevitabil aceste mici succese total insignifiate pentru cei
din jur dar extrem de valoroase pentru mine le-am asociat de multe
ori cu câte un Renault. Iar azi Renault îşi permite luxul
de a avea pe piaţă trei dintre cele mai incitante hot
hatch-uri: Twingo RS, Clio RS şi Megane
RS. Este firesc să te identifici cu cei puternici, dar
m-am apropiat de Renault şi prin intermediul lui
Koleos căruia i-am purtat de grijă un an în test
de anduranţă, deja şi
Megane 3 1.5 dCi a început să mă cucerească deşi
trebuie să fiu imparţial.

Iar în universul simpatiei mele pentru Renault primul loc este
ocupat de Jean Ragnotti, un pilot dedicat mărcii
franceze şi care a adus maşinile pilotate de el în ipostaze pe care
categoric inginerii nu le-au gândit. Un magician la volanul unui
Renault.