Editoblog 17 decembrie 2007

Privit din elicopter, să zicem la ora 18, Bucureştiul arată ca un uriaş domino. Oare dacă un deget cosmogonic ar da un bobârnac, îndeajuns de puternic, unei piese, am putea intra în Guiness Book drept maeştrii incontestabili ai acestui joc inventat de chinezi pe la 1200?

Dominoul gigantic a generat, însă, o nouă maladie, ce se manifestă în rândul persoanelor peste 18 ani, posesoare de permis de conducere şi automobil, frustrarea rutieră. Acest sentiment a devenit atât de omniprezent pe suprafaţa carosabilă din “marile” metropole ale României, încât niciun pleonasm, voit uzitat, nu mai pare exagerat în a reda trăirile interioare şi truda claxoanelor. Simptomatologia acestei epidemii este aseamănătoare cu cea a sindromului Tourette şi, din păcate, nu se întrevede încă tratamentul pentru ea.

Totuşi, privind jumătatea plină a rezervorului, blocajele rutiere au şi o componentă cultural-iniţiatică în simbolistica shakespeariană. Sunt sigur că fiecare posesor urban de automobil se regăseşte în dilema lui Hamlet “A fi, sau nu a fi….” …şofer, ţinând în mâini un volan, în loc de craniu.

Suntem a opta piaţă de automobile din Europa, “ Extraordinar !!! “ ar striga, într-un glas, analiştii pieţei. Mai degrabă ALARMANT !!!. Cumpărăm anual aproape 300.000 de automobile şi avem aproximativ 300 de kilometri de autostradă. Deci, pentru fiecare autoturism nou revine cam un metru de autostradă, iar în oraşe infrastructura rutieră este doar un neologism pompos.

Bucureştiul este un şantier perpetuu, sunt străzi mai des asfaltate, decât sunt măturate. Marea borduriadă a bulversat artere întregi, enervând atât şoferi cât şi pietoni. Să nu mai vorbim de operaţiile chirurgicale realizate cu precizie şi abnegaţie de medicii de la gaze sau canalizare….

Probabilitatea de a găsi un loc de parcare în zona centrală, în timpul zilei, este mai mică decât a căştiga la loterie în Kenya. Probabilitatea să îţi găseşti automobilul însemnat de un binevoitor coleg de suferinţă – a se citi şofer cu nervii contorsionaţi – este aproximativ egală cu câştigarea unui maraton de un kenyan.

De vină suntem şi noi, cei care ne autoflagelăm psihicul zilnic prin perseverenţa masochistă de a ne deplasa pe patru roţi, atunci când o promenadă pe cele două picioare, cu care am fost înzestraţi, este cea mai simplă cale de a ajunge din punctul A în punctul B. Pentru că ador maşinile şi pentru a conserva plăcerea de a fi la volan, recomand mersul pe jos, cu bicicleta, motocicleta, sau alt mijloc de transport fără predispoziţie la ambuteiaje, dacă este folosit cu egoism, atunci când vremea sau activitatea o permite.

Un mare mister rămâne pentru mine, de ce tot mai multe reprezentate ale sexului frumos, chiar superb în acest caz, preferă să meargă să îşi savureze caffe latte-ul, într-un foarte falic SUV, în locul unui automobil coquet de oraş, care să le sublinieze feminitatea şi să se asorteze ţinutei. Înţeleg că maşinile mari înlătură sentimentul de fragilitate, dar şi tocurile cui se rup uşor şi nu vă văd purtând bocanci militari…

Viitorul nu pare să aducă o reconciliere între traficul metropolitan şi şoferi. Piaţa automobilelor creşte într-un an cât altele în zece, responsabilii cu fluidizarea traficului sunt la fel de înmărmuriţi ca Bănel după golul de pe Bernabeu, iar lucrările vor continua atâta timp cât antreprenorii îşi pot alimenta conturile, prin lucrări de mântuiala, ce generează drenări de fonduri în interes personal.

Până la un miracol dumnezeiesc, nu ne rămâne decât să savurăm şoferia de duminică la prânz pe străzile ireal de goale. Asta până când ambuteiajele vor lua asemenea amploare, încăt duminica va deveni ziua în care trebuie să pleci cu automobilul din Drumul Taberei pentru a ajunge luni la ora 9 în Aviatorilor….