Sex în maşini ca de sfârşitul lumii

Sex în maşini ca de sfârşitul lumii

Autor: Adrian Mihălţianu acum 7 ani Opinii

Spitalele erau pentru boierii de la oraşe şi fomeile sensibilicoase, ţărăncile zdravene şi roşii în obraji năşteau la câmp, în căruţă, la cosit de fân sau la culesul porumbului. Aveam în sat şi un TV, o maşină de Salvare care pornea doar împinsă sau trasă, însă era inutilă, pentru că spitalul era la foarte mare distanţă de sat, iar Salvarea era condusă, de regulă, de un şofer de la CAP, care era mai tot timpul plecat la câmp să muncească.

Telefon fix aveau în sat doar învăţătorul, preotul şi preşedintele de la Cooperativă, însă centralista de la Poştă avea program doar până la orele prânzului, orice urgenţă trebuia să se întâmple până în ora 12:00, altfel mureai cu zile dacă aveai nevoie de Salvare. Din fericire, ţărăncile mândre şi harnice erau şi foarte sănătoase, munceau pământul sau prin gospodărie până în ziua sorocului. Când simţeau că a venit timpul, trimiteau unul dintre copii, o vecină sau un bătrân să cheme moaşa. La noi în sat era moaşă tanti Lenuţa, un fel de bunică a tuturor copiilor, îl ştia pe fiecare cum îl cheamă, cum era vremea afară când l-a adus pe lume, unde a văzut lumina soarelui şi câte kilograme a avut la naştere.

O dimineaţă de iulie părea că va fi ca oricare altă zi din Yellowish, mama s-a trezit şi a plecat pe bicicletă la serviciul de la CAP, unde era contabilă, însă de la zdruncinăturile bicicletei, ce cu greu se ţinea în linie dreaptă pe uliţa plină de şleauri de căruţă sau poate pentru că pur şi simplu venise vremea, a făcut cale-ntoarsă, a chemat-o pe tanti Lenuţa, şi la 8:30 vedea albastrul cerului pentru prima oară un băieţel, primul copil al familiei Radu. Tata a aflat abia când s-a întors de la muncă, seara, că are un copil, de mic m-am priceput să fac surprize, m-am născut cu câteva săptămâni mai devreme, dându-le peste cap planurile, aleseseră să mă boteze Augustin pentru că urma să mă nasc în august şi nu în iulie, cum cu succes am reuşit.

Cei mai mulţi copii din zilele noastre au parte de prima plimbare cu maşina când au împlinit doar câteva zile de viaţă, dar eu m-am urcat prima oară într-o maşină la vârsta de 4 ani, când am plecat la Bucureşti cu Mircea, un prieten de familie, şi a lui Skoda 100 pentru un control la un doctor de oraş. Felcerul din sat, în afară de prescris aspirină, penicilina V şi piramidon nu risca niciodată un diagnostic mai complicat decât răceală sau tuse, aşa că m-au trezit ai mei de dimineaţă, m-au îmbrăcat frumos şi am pornit la drum.

Stăteam în Skoda de culoarea puiului de găină, priveam pe geam şi nu înţelegeam de ce fug înapoi copacii de pe marginea drumului, nu pricepeam cum poate merge o căruţă de-a-ndaratelea şi, privind prin lunetă, nu puteam nici în ruptul capului să îmi răspund la întrebarea „oare maşina poate micşora oameni?”. Am ajuns la Bucureşti, unde eram uimit că nu existau garduri la case, nu existau fântâni, iar uliţele erau foarte late. Priveam către căsoaiele înalte şi nu puteam să înţeleg cum se urcă oamenii acolo sus, mă uitam pe lângă ele şi nu vedeam nici grajdurile animalelor şi nici pomii cu mere sau gutui, eram un pământean mititel răpit de extratereştri ce se deplasau pe uliţe cu nave spaţiale pe patru roţi.

În ziua aceea am văzut pentru prima oară scări, am urcat pentru prima oară cu un lift, am văzut pentru prima oară un tron de veceu din porţelan şi apă care curgea dintr-un baston curbat ce lucea ca dinţii îmbrăcaţi în metal ai bunicului. M-au impresionat toate astea, însă nu la fel de mult precum maşinile pe care le priveam uimit cum aşteaptă cuminţi în dreptul pomilor cu becuri colorate în galben, roşu şi verde, le admiram părţile de metal sclipitor şi înşiruirea perfectă, una în spatele celeilalte.

Singurele maşini care existau la noi în sat erau o Skoda 100, două Dacii 1300, un Aro şi camioanele de la CAP, am copilărit jucându-mă pe şosea cu ceilalţi copii, pentru că foarte rar îşi făcea apariţia vreun automobil, mai ales că mai exista şi regula circulatului cu soţ şi fără soţ.

Întreaga adolescenţă mi-am petrecut-o visând la ziua în care o să mă mai plimb cu maşina, iar la 13 ani mi-a surâs norocul şi m-am plimbat cu un camion Bucegi, mai mult decât aş fi visat vreodată. Din momentul acela m-am îndrăgostit iremediabil de maşini şi de tot ce are motor şi poate fi condus, iubesc maşinile, le doresc de sănătate inginerilor care au montat aer condiţionat în maşini sau geamuri electrice şi aprind în gând câte o lumânare de sufletul lui Henry Ford ori de câte ori trec pe lângă o biserică.

La 19 ani am plecat în armată şi, odată cu asta, întregul meu univers s-a schimbat. Dintr-o dată dormeam în cameră cu 300 de oameni, mâncam într-o sală uriaşă în care nu puteai vorbi din cauza vacarmului cauzat de lingurile şi furculiţele ce loveau farfuriile de inox, mă trezeam la 5:00 şi făceam înviorarea alergând desculţ prin zăpadă. Nu pot spune că armata e o experienţă pe care, dacă aş putea întoarce timpul, aş mai repeta-o cu mare drag, însă a avut şi partea ei de frumuseţe. Am făcut armata pe aeroporturi militare, la Ianca, la Tecuci, la Buzău, la Otopeni, datorită armatei m-am îndrăgostit de aviaţie şi zbor şi tot în armată am aprofundat relaţia cu una din marile mele iubiri alături de zbor, maşinile.

În armată se făcea trafic cu aproape orice, însă cele mai traficate bunuri erau revistele cu femei goale, se dădeau la schimb pe ţigări, pe băutură, pe bomboane sau ca diferenţă la un schimb de bocanci vechi cu unii mai noi. Eu nu am putut niciodată să beneficiez de pe urma traficului ilicit, pentru că în loc de reviste cu femei goale eu eram disperat după reviste cu maşini, voiam să aflu cât mai multe despre motoare, transmisii, cai-putere şi şasiuri ori raport greutate putere.

În anii 90, revistele erau o puternică sursă de informare, din reviste am învăţat să îmi construiesc primul meu PC, din reviste am învăţat să fac fotografie, cu ajutorul revistelor de specialitate mi-am cumpărat scule pentru atelier şi am învăţat să bricolez. În anii aceia revistele auto erau singura posibilitate de a vedea „maşini străine”, pe străzi începuseră să apară timide primele limuzine germane, însă şansele să vezi un Ferarri sau un Lamborghini prin Bucureşti erau zero.

Eram deja renumit în unitate pentru colecţia mea de reviste cu maşini, în curând m-am împrietenit cu mecanicii de la parcul auto, iar din acea clipă simţeam în fiecare zi că e Crăciunul, pentru că după ce îmi făceam cele patru ore de gardă, în loc să ard gazul în sala de activităţi jucând table sau pierzându-mi solda la poker, cum făceau cei mai mulţi, eu ajutam la reparat maşini şi motoare.

Dacă nea Gogoşaru din sat îmi explicase tainele maşinilor cum se putea pricepe un om simplu de la ţară, aici sfaturile veneau de la maiştri militari, oameni cu şcoală şi cu darul vorbitului. În armată am văzut cum arăta o casetă de direcţie desfăcută, am demontat şi montat singur un electromotor de pornire pentru un ZIL 157, căruia i-am înlocuit rotorul, am schimbat segmenţi, supape, am aflat diferenţele dintre motorul Otto şi Diesel, am ajuns să ştiu orice piesă cât de mică din componenţa motoarelor auto.

Iubeam maşinile la nebunie şi, precum un bărbat care arde de nerăbdare să-şi vadă goală femeia de care e îndrăgostit, eu îmi doream să văd cât mai multe maşini cu capota ridicată şi intimităţile motorului expuse la vedere. Am ajuns în nopţile lungi de gardă să repet în gând toate componentele: bloc motor, chiulasă, capac de chiulasă, axă cu came, culbutori, supape, pistoane, segmenţi, bielă, cuzineţi, pompă de ulei, pompă de apă, radiator şi tot aşa, până la prezoane şi garnituri de clingherit.

M-am îndrăgostit atât de tare de maşini, încât eram singurul dintre toţi soldaţii care, atunci când erau scoşi la muncă în afara unităţii să facem curăţenie sau să dăm zăpada prin oraş, eu întorceam capul şi suspinam după maşini şi nu după fete în fuste scurte, cum făceau absolut toţi colegii mei fluiericioşi.

În viaţă, dacă ai o dorinţă atât de puternică încât nu poţi dormi noaptea din cauza ei, universul îţi face un cadou şi ţi-o îndeplineşte. Am fost transferat la unitatea de elicoptere din Tecuci, unde visul meu de a vedea cât mai multe maşini a devenit realitate. Lângă unitate, la nici un kilometru distanţă, era un drum lăturalnic ce se înţepa în drumul naţional şi se pierdea undeva pe câmp, printre lanuri de porumb şi floarea-soarelui. Drum pe care cei mai mulţi amorezi din Tecuci sau de oriunde veneau să le declare iubirea fetelor prin gesturi de du-te-vino în maşina cu geamurile aburite.

Ghinionul lor şi norocul meu – cum îi repera cu binoclul santinela din foişor, suna la corpul de gardă şi anunţa că avem intruşi în perimetrul de siguranţă din jurul aeroportului militar. Eu, împreună cu câţiva soldaţi cu armele încărcate plus un câine-lup, porneam alergând spre maşina-spion care ameninţa grav siguranţa naţională şi graniţele ţării. Evident, ca de fiecare dată, traumatizam iubiţii ghinionişti care, surprinşi în fapt, nu ştiau pe unde să scoată cămaşa. De fapt, e impropriu spus „scoată”, pentru că de cele mai multe ori nu aveau mai nimic pe ei.

Ghinionul lor era norocul meu, pentru că trebuia de fiecare dată să îi legitimăm şi să completăm un proces verbal în care treceam şi marca, şi modelul maşinii. Dacă despre o baltă bună de pescuit sau despre un magazin cu reduceri se duce imediat vorba, despre drumul unde eşti atacat de militari îmbrăcaţi în camuflaj şi înarmaţi până în dinţi nu prea s-a aflat, aşa că zilnic aveam cel puţin patru-cinci evenimente în care respectam procedurile ca la cartea roşie, regulamentul militar căruia ne supuneam cu toţii.

Pe drumul prăfuit de lângă unitatea de elicoptere din Tecuci am văzut prima oară un BMW M5, un Mercedes Cobra, un Opel Kadett şi tot acolo am scris cu mândrie în procesul verbal „Ford Capri-Roşu”. Odată, sub promisiunea că nu le facem nimic, deşi oricum nu le făceam nimic în afară de legitimare, am tras de limbă o jumătate de oră un tip pasionat de maşini care avea o Dacia 1300, căreia îi uşurase bielele găurindu-le, îi montase aprindere electronică şi carburator cu dublu corp, avea roţi cu talon mic şi tobă sport.

Îmi amintesc zilele în care stăteam în foişor şi priveam cu binoclul spre şoseaua intens circulată şi mă jucam de-a ghicitul maşinii după faruri, forma capotei, culoare sau grila radiatorului. Dacă, în mod normal, zilnic se opreau la iubit în mijlocul câmpului doar câţiva, la un moment dat vizitatorii s-au înteţit brusc, noaptea era inflaţie de maşini, în loc să ne vedem de plantonul nostru liniştiţi, noi alergam să traumatizăm bieţii amorezi, chiar ne gândeam la un moment dat să facem nişte indicatoare cu „sexul pe această porţiune de drum strict interzis”. Uneori îi mai speriau elicopterele Puma, caz în care scenele păreau desprinse din „Nea Mărin Miliardar”, cu oameni goi fugind care încotro…

La nici câteva zile am aflat şi explicaţia aglomeraţiei de porumbei iubăreţi din jurul unităţii, în 1996 era vizibilă pe cer cu ochiul liber Cometa Hale-Bopp, iar ziarele s-au grăbit să speculeze momentul asociind apariţia corpului ceresc cu sfârşitul lumii. În preajma războaielor, a cataclismelor şi a sfârşiturilor de lume, oamenii fac sex mai mult decât de obicei.

Atunci mi-am dat seama că tot ce îmi trebuie pentru a cuceri o femeie e o maşină, un drum fără unităţi militare în preajmă şi cât mai multe poveşti despre sfârşitul lumii.

MATERIAL PUBLICAT ÎN REVISTA PROMOTOR NR. 97 (DECEMBRIE 2012)

Citește și...


Comentarii
Inchide