Dovadă aproape vie: Bombonica

Autor: Adrian Mihălţianu acum 6 ani Opinii

În adolescenţă eram atât de timid, încât nu aş fi putut privi în ochi o fată frumoasă nici dacă eram medic oftalmolog. Stăteam ca mocofanul pe margine pe la petreceri şi priveam fetele cum se mişcau pe muzică, mereu îmi făceam curaj şi-mi ziceam: ”După melodia asta merg şi o invit la dans”. Însă de fiecare dată mă agăţam ca un naufragiat de colac de orice scuză ca să mă fofilez, eram mult prea bleg ca să acţionez.

După ce am frecventat fără succes căminul cultural din Yellowish, am început să merg la discoteca din satul vecin, era un univers complet nou, avea neoane fosforescente, băutură la barul decorat cu papură şi stuf şi fete care dansau pe boxe. Planetele nealiniate, raţele de jad nefuncţionale, vineri 13 şi chakrele defecte şi-au dat mâna într-un mare ghinion adolescentin şi nici aici nu reuşeam să agăţ nimic.

Cred că şi dacă eram singurul om din discotecă şi o fată leşina erau şanse mai mari să cadă un meteorit prin tavan şi să o trezească decât să ajung eu să pun mâna pe ea să o resuscitez. Am încercat de toate, mi-am cumpărat blugi Pyramide şi Vampum evazaţi de depeşar, m-am dat cu Denim bleu, am investit într-un ceas Casio cu melodii, dar degeaba, nu reuşeam să ies în evidenţă deloc.

Am tot stat şi m-am gândit unde naiba greşeam de nu aveam deloc succes la fete, nu eram chiar cel mai urât din curtea şcolii şi totuşi fetele alea frumoase, date cu sclipici pe buze, cu fuste mini, păr lung şi tocuri plecau acasă cu cei mai urâţi ţărănoi, nemanieraţi, îmbrăcaţi cu treninguri de poliester şi din a căror Dacie 1310 cu bord de CN, leduri albastre şi autocolant cu SONY pe luneta din spate răsunau cât ţineau boxele Powasonic formaţiile Azur şi Generic.

Mi se făcea rău ori de câte ori vedeam câte o fată drăguţă urcându-se în daciile tunate cu eleroane cumpărate din târgul Vitan, dacii ruginite, dar cu sigla BMW lipită cu superglue peste cea pe care scria UAP, cu huse la tetiere verzi-siclam ce aveau sigla Mercedes pe ele şi cu nelipsitul prosop de plajă cu o gagică goală aşezat pe spătarul scaunului din dreapta.

Mă apucau nervii pentru că nu înţelegeam cum naiba nişte fete atât de frumoase, ce învăţau bine şi ştiau că Da Vinci nu e o marcă de blugi, se urcau totuşi cu zâmbete de fericire pe toată faţa în rapandulele alea de maşini rablagite, ce aveau levierul schimbătorului de viteze scurtat şi cu măciuca din plexiglas în care era încastrat un castel, cu spoilere de fibră de sticlă rămase nevopsite, cu antifurturi peste butoanele mânerelor de la uşă şi cu ventilator lipit cu ventuze pe parbriz şi alimentat la bricheta pe post de aer condiţionat bi-zonă.

Într-o duminică de după încă o noapte în care iar nu am agăţat nimic, Corina, sora mea, văzându-mă la fel de amărât ca de fiecare dată, mi-a zis: ”Cât timp o să mergi cu bicicleta de damă a mamei la discotecă şi-o s-o mai legi cu lanţ la intrarea în discotecă, nu ai nicio şansă să conduci o fată acasă. Chiar dacă ar vrea vreo ameţită, nu ai nici măcar cadru la bicicletă pe care să o urci”.

M-a lovit fix în moalele capului, pentru prima oară mi-am dat seama că între maşinile alea chicioase şi bicicleta mea de damă cu coşulet în faţă orice fată normală la cap ar fi ales Dacia cu aere de bemveu, indiferent cât de frumos, inteligent şi glumeţ eram eu. Pentru că e foarte greu pentru o fată să leviteze pe un cadru imaginar de bicicletă de damă şi cu atât mai dificil să se înghesuie în coşuleţul din faţa ghidonului.

Cu mari eforturi şi bani împrumutaţi de la prieteni mi-am cumpărat prima maşină, o Dacia break vişiniu metalizat cu alternator de Renault, aprindere electronică şi închidere centralizată, pe care proprietarul o poreclise Bombonica. Culmea, chiar dacă acum câţiva ani părea de neimaginat, brusc foarte multe fete mă doreau. Mă doreau să le ajut să se mute la cămin la Bucureşti cu catrafusele, să le duc la gârla de la Mitreni duminica sau să-mi bage benzină ca să mergem la munte să vadă şi ele Braşovul şi Sibiul.

”Băgatul de benzină” este de departe cel mai tare concept inventat vreodată în lumea auto, orice începător visează la benzină nelimitată şi fete pe care să le plimbe cu maşina. Eu aveam parte de ambele, conduceam prin toată ţara cu benzina fetelor.

Într-o vară, nişte colege de liceu ale Oanei, cealaltă soră, m-au rugat ”să-mi bage benzină” să le duc şi pe ele la mare în Vama Veche. Nu fusesem niciodată în Vamă, însă auzisem tot felul de legende, că, dacă ai o sticlă de tărie, sar fetele care mai de care pe tine în cort să te facă fericit, că dacă te plimbi pe plajă singur până la cherhana şi înapoi te agaţă cel puţin două rockeriţe şi o punkeriţă dornică de aventură. Mă gândeam că Vama Veche era un fel de discotecă din satul vecin, dar pe invers, fetele fug spre tine, nu de tine.

Ne-am trezit la 3 dimineaţa, ca să ajungem devreme să vedem răsăritul, şi am plecat spre mare. Deşi nu era iubita mea, aveam totuşi în dreapta o fată draguţă, ascultam Ace of Base şi Jessica Jay, mi se „băgase benzină” să merg la mare, erau toate ingredientele pentru un weekend perfect.

Şi probabil că ar fi fost perfect dacă, în timp ce fredonam cu toţii Coco Jambo, nu ar fi sărit din lanurile de porumb din dreapta şoselei un iepure.

Am frânat cât am putut de tare şi am tras de volan dreapta, însă am auzit o buşitură puternică, iar maşina a început să se răsucească precum un titirez, pentru că frânele Daciei mele erau poreclite Loto Prono, când apăsam pe pedală, îmi frâna doar ”1” – roata faţă-stânga, uneori ”2” – doar roata faţă-dreapta – sau câteodată ”X”, adică niciuna.

Ne-am oprit cu maşina de-a curmezişul şoselei, dar nu înţelegeam de unde se auzise buşitura, pentru că iepurele a dispărut prin faţa noastră cu o viteză demnă de loviturile din Sora 13. M-am dat jos şi am văzut înfipt în grila radiatorului, pe post de potcoavă norocoasă, un câine maidanez care, în disperarea lui de a prinde iepurele, a uitat să se asigure la traversare.

Stătea cu labele din faţă încârligate prin tabla ornamentului şi respira greu, limba îi atârna ca pe secetă, iar capul îi era spart în urma impactului cu farul, din care mai rămăseseră doar becul şi oglinda. Fetele au început să se smiorcăie şi să mă roage să îl salvez, iar una dintre ele m-a luat în braţe de frică şi de mila câinelui. Pendulam ca un jucător de poker care nu ştie dacă să se arunce sau nu, pe deoparte aş fi salvat ce mai rămăsese din câine, pe de altă parte aveam în braţe o fată îmbrăcată în pantaloni scurţi şi tricou, pe care o mângâiam pe spate şi pe păr ca s-o liniştesc.

Am făcut ce ar face orice om cu suflet mare şi iubitor de animale şi am ales să ţin în continuare fata în braţe, era destul de răcoare, iar ea pe sub tricou nu mai purta nimic, cineva trebuia să se sacrifice să o încălzească. Şi oricum nu ştiam cum să salvez un câine, în afară de respiraţie gură la gură nu am reţinut nimic din lecţiile de prim ajutor de la şcoală. Cu ea în braţe uitasem aproape complet de accident şi chiar nu mă mai interesa deloc de bietul câine, când din depărtare se apropie o maşină care opreşte şi din ea coboară şoferul să vadă ce am păţit.

Ar fi oprit oricum, pentru că maşina noastră era pusă de-a curmezişul şoselei. Cât ne-am mai învârtit noi pe lângă maşină, au mai oprit alte două, deja eram o mulţime. În timp ce încercam cu toţii să găsim o soluţie să scoatem musculiţa lipită pe grilă fără să ne muşte, maidanezul cu aere de copoi în cap s-a trezit din leşin, a început să se zbată şi în câteva secunde s-a eliberat şi a rupt-o pe trei cărări înapoi în porumbul de unde a venit.

În afară de farul spart, grila îndoită şi capota înfundată puţin, maşina nu avea mai nimic, aşa că ceilalţi şoferi mi-au zis să mut maşina din şosea ca să-şi poată continua drumul. Nu ştiu ce cărţi de legislaţie rutieră au citit ei, însă în cartea după care am învăţat eu pentru şcoala de şoferi scria clar că, dacă ai făcut accident cu victime, nu ai voie să muţi maşina. Şi că, dacă o muţi şi pleci de la locul accidentului, e caz penal.

A început circul, eu nu voiam să mut maşina nici mort până nu vine poliţia, ei îmi spuneau că nu e nicio problemă, că e doar un câine şi că nu se consideră accident cu victime. Băi, nene, în carte nu scrie că victima e câine, găină sau dinozaur, în lege scrie că, dacă ai avut accident cu victime, nu muţi maşina până nu soseşte poliţia să facă măsurători.

Cearta cu ceilalţi şoferi poate că dura mult şi bine, dacă nu ar fi oprit şi un conducător de basculantă, care s-a dat jos la mine şi mi-a zis că, dacă nu mut maşina, mi-o face afiş, că el are de încărcat nisip de la balastieră şi n-are timp să jelească după câini loviţi. Pe vremea aia nu exista telefonie mobilă să pot suna la 112, am mutat maşina şi am pornit către următorul sat să declar la poliţie accidentul.

Pe la 5 dimineaţa am ajuns la o circă de poliţie dintr-un sat vecin, unde, în afară de musculiţele care bănănăiau în jurul neonului de la intrare, nu se vedea nicio mişcare nici prin curte şi nici înăuntru. Am strigat, am bătut în uşă, am ciocănit în geam, am dat o tură de clădire şi când am ciocănit iar, a ieşit, în sfârşit, un poliţist burtos, cu cămaşa scoasă pe afară şi chiaun, ca după un masaj erotic fără finalizare.

Eu: ”Bună dimineaţa! Avem şi noi o problemă, am lovit un câine, ne-a spart farul, a îndoit puţin capota, în rest totul e în regulă la maşină. Ne trebuie o dovadă”.

Poliţistul îşi ridică cascheta de pe capul transpirat de la somnul chinuit şi, frecându-se pe cap cu aceeaşi mână cu care ţinea cozorocul, zice: ”Zici tu câine, ah? Unde e maşina?”

Îl conduc la poarta unde era Bombonica, îi arăt lovitura din capotă şi grila deformată. Poliţistul brusc devine ager ca un hoţ de buzunare în autobuzul 101 şi începe să se învârtească în jurul maşinii mai ceva ca samsarii în târgul auto.

Se aşază pe vine lângă aripa din faţă, începe să zgârme cu unghia rugina aripii, şterge nişte sânge cu degetul de pe capota îndoită şi-l miroase, de parcă avea în nas centrul de analize criminalistice. A mai tras de grila radiatorului puţin, a dat cu piciorul în roată, după care s-a rezemat de capotă ca o modelină fiţoasă la un photoshooting şi a început să privească gânditor în zare spre soarele ce răsărea.

Poliţistul: ”Câine zici? Şi unde e câinele?”

Eu: ”A fugit, era înfipt în grilă, dar când să-l eliberez, a rupt-o la fugă în porumb. Trebuie să ne daţi o dovadă ca să putem circula”.

Poliţistul: ”Domnuuuuul…? Cum vă zice?”

Eu: ”Radu. Augustin Radu”.

Poliţistul: ”Domnule Radu, ne spuneţi dumneavoastră ce să facem, cum să aplicăm legea? Dumneavoastră credeţi că noi lucrăm în această muncă poliţienească de ieri, de azi? Am văzut zeci de cazuri la viaţa mea, accidente, spânzuraţi, femei bătute, poate aţi crede că accidentele de circulaţie sunt mizilic pentru noi. Să ştiţi că tratăm fiecare situaţie cu seriozitate, munca poliţienească implică cercetare, adunarea de probe, deplasări pe teren plus multe alte acţiuni specifice organelor legii”.

Am rămas perplex, nu înţelegeam care e legătura dintre lovitura din capotă, câinele alicit şi poliţistul nefinalizat. Părea nevorbit de pe vremea Imperiului otoman şi era ca un copil care a învăţat lecţia pe de rost şi abia aşteaptă să fie scos la tablă să o spună pe nerăsuflate.

Eu: ”Domnule poliţist, noi mergem în Vamă, la mare, şi trebuie să ne daţi o dovadă de circulaţie ca să putem să reparăm maşina. Avem asigurare, avem actele la noi, tot ce trebuie”. Când a auzit insistent repetate cuvintele ”trebuie” şi ”Vama Veche” s-a învineţit la faţă şi a început să devină foarte nervos, gesticulând cu cascheta în mână:

”În Vama Veche, acolo unde umblă ăia dezbrăcaţi, unde sunt căzuţi pe plajă drogaţi şi toate depravatele umblă bete moarte? Am şi eu o fată, dacă aflu că se duce vreodată în Vamă, o omor cu mâna mea, eu am făcut-o, eu o omor! Părinţii voştri ştiu unde mergeţi voi la mare?”

Mi-am dat seama că omul e nedormit şi dornic de afirmare, aşa că tot încercam să îi zic de dovada de circulaţie, dar el o ţinea pe-a lui cu drogaţii şi că mergem să ne depravăm nud în Vamă. Plin de draci, ne-a zis:

”Şi de unde ştiu eu că aţi lovit un câine şi nu un om? Că dacă nu avem victima, eu nu pot să vă dau dovadă, dacă aţi omorât un om şi l-aţi îngropat în porumb? Dacă vă prinde după aia şi se află că eu v-am dat dovada de circulaţie? Cine dă de belea?”

Eu, râzând mânzeşte: ”Amândoi dăm de belea! Haideţi, domnu’ poliţist, că suntem oameni serioşi, nu facem noi din astea, chiar dacă era aşa, cu ce îl îngropam? Că nu avem la noi cazmale, sape, nimic. V-am zis, am lovit un câine care a fugit în porumb şi atât, nu am omorât pe nimeni”.

Destul de greu să convingem un poliţist că, deşi mergem în Vama plină de drogaţi, dezbrăcaţi şi depravate, suntem oameni serioşi, deja mă gândeam cum să le zic pe furiş fetelor să nu mai rostim niciunul cuvântul Vamă, care se pare că declanşa râuri de draci în mintea agentului poliţist care, turbat de furie, ne-a invitat pe toţi în secţie pentru declaraţii.

Poliţistul: ”Dom’le, ne luaţi de proşti? Legea e lege, fuga de la locul accidentului este infracţiune, că e câine sau om, maşina nu trebuie mutată. Şi ce câine e ăla de îl loveşti şi-ţi sparge farul şi nu moare? Oricum, vă spun direct, accident cu victime, dar fără victime nu se poate! Eu ce să scriu în procesul verbal, accident cu victimă necunoscută? Că am găsit sânge pe capotă şi farul spart de un câine invizibil? Dacă nu avem câinele mort, trebuie să vă fac dosar penal de fugă de la locul accidentului şi aflăm noi mai târziu prin cercetări specifice ce aţi lovit”.

Până la el auzisem de mormântul eroilor necunoscuţi, de probleme de matematică cu o necunoscută, dar de accident cu victimă necunoscută nu auzisem niciodată. Iar cuvântul ”penal” îmi stârnea fiori reci pe spate, numai gândul că aş putea face puşcărie vreodată mă îngrozea. Mă tot gândeam cum să-l mai îmbunez şi să-l fac să uite de Vamă şi depravate şi în acelaşi timp căutam soluţii să rezolv situaţia. Mă trecuseră toate transpiraţiile, până când i-am zis:

”Domnule poliţist, dacă mergem noi la locul faptei să căutam câinele şi-l găsim, mai e dosar penal fără victime sau cu victime? Mai faceţi dosar de fugă de la locul accidentului? Vă rugăm mult să ne ajutaţi şi pe noi să rezolvăm problema asta, noi vrem să ajungem la mare, nu am omorât pe nimeni, vă rog eu, era doar un câine amărât care fugea după un iepure. Am frânat, l-am lovit, a spart farul cu capul şi a fugit în porumb. Vă jur, ăsta e adevărul, pot să vă confirme şi prietenele mele, vrem şi noi o dovadă să putem repara maşina, nu am lovit niciun om, suntem oameni serioşi”.

Poate vocea mea care stătea aproape să plângă sau fetele care tremurau l-au mai îmbunat, s-a mai scărpinat puţin în cap, a mai citit niţel din regulamentul cu coperţi scorojite şi ne-a zis: ”Dacă găsim câinele, facem proces verbal, daţi declaraţie şi vă dau dovada, înţelegeţi-mă şi pe mine, că dacă era după capul meu, vă lăsam să plecaţi, da’ cei de la judeţ ne cer hârtii peste hârtii, iar legea e lege”.

Îmi era foarte frică de dosar penal, suspendarea permisului, amendă, îmi era frică de orice pedeapsă legată de acel incident şi mi-aş fi dorit din tot sufletul să dau timpul înapoi şi să evit accidentul sau măcar să-mi aerisesc mai bine frânele.

Ne-am urcat cu toţii în Bombonica şi am pornit spre locul fatal, a fost prima oară în viaţa mea când am dorit moartea unui animal, mă rugam la toţi sfinţii să găsim câinele leşinat prin porumb, libertatea mea atârna de toanele unui poliţist cu pică pe vamaioţi şi de un fir de păr de câine mort.

Am ajuns la locul accidentului, unde acum era lumină şi încă se mai vedeau urmele de cauciucuri de la frânare, ne-am dat cu toţii jos şi am început să căutăm întâi prin porumb, apoi pe marginea şanţului, peste drum pe mirişte, însă nimic, nici urmă de câine. Îl înjuram atât de tare pe poliţist în gând, de l-am trecut toate apele, pădurile şi continentele, nu cred că i-am ratat nicio rudă vie sau decedată, devenisem arheolog ce săpa prin memorie după înjurături de mult uitate.

Noi căutam disperaţi câinele, iar el o tot ţinea pe-a lui: ”Fără câine vă fac dosar penal, înţelegeţi-mă şi pe mine, am o familie de hrănit, nu pot să risc, dacă nu e câine şi e om?”

Şansele să găsim câinele erau destul de mici, viteza cu care a zbughit-o din strânsoarea grilei radiatorului mă făcea să cred din ce în ce mai puţin că îl vom găsi mort, singura şansă la care mai speram era să fi murit de inimă rea că nu a prins iepurele sau călcat de altă maşină.

Când nu mai aveam nicio speranţă şi deja îmi imaginam părinţii trimiţându-mi chiftele cu praştia peste gardul puşcăriei, văd undeva în depărtare, în şant, o mogâldeaţă. O iau la fugă către ea cu inima bătând ca planetara dreaptă a Bombonicii. Când am ajuns să văd ce era în şant, am simţit o bucurie aşa de mare, că îmi venea să-mi trag tricoul peste cap de fericire, ca fotbaliştii după ce marchează, şi să dau o tură până la poliţist şi înapoi.

În şanţ era un superb câine mort, proaspăt accidentat, îmi venea să-l pup, să dansez de bucurie cu el în braţe în mijlocul şoselei, să-i fac poză şi să o port toată viaţa în portofel. Era dovada nu prea vie a faptului că există Dumnezeu care ne ascultă rugile, văzând câinele cum stătea întins mort în şant, cu limba scoasă şi ochii tulburi, simţeam o mare bucurie şi mă gândeam că la cât de norocos sunt, mai am totuşi şanse în viaţa asta să câştig la loto.

Eram atât de fericit că l-am găsit, încât chiar nu mai conta că cel lovit de noi era negru cu pete maro, iar ăsta era alb şi lânos ca o oaie jegărită. Deşi părinţii m-au învăţat să nu mint niciodată, de undeva trebuie totuşi să înceapă omul, am chemat poliţistul, i-am arătat câinele şi i-am zis: ”Ăsta e câinele pe care l-am lovit, saracul, s-a târât până aici din porumb şi a murit în şanţ”.

Poliţistul l-a mişcat puţin cu vârful pantofului, s-a mai învârtit pe lângă el puţin şi a bombănit iar ceva de drogaţi, Vamă şi copii care nu ascultă de părinţi şi care nu o să mai ajungă să-i plătească lui pensia.

A mai mâzgălit ceva într-un carneţel, după care ne-am urcat în Dacie şi am plecat împreună la secţie. Acolo am completat procesul verbal, mi-a dat dovada şi o amendă pentru neadaptarea vitezei la condiţiile de drum, după care ne-am continuat drumul spre mare, în Vamă, la drogaţi, nudişti şi depravate.

Mulţi ani de-atunci mi s-a mai ”băgat benzină”, am călătorit cu Bombonica prin toată ţara şi, de fiecare dată când îmi făceam bagajele de plecare, mă gândeam că pe lângă trusa de prim ajutor, triunghi reflectorizant şi extinctor n-ar strica să am la mine şi un câine mort, nu se ştie niciodată când ai nevoie de unul.

Augustin Radu



Comentarii
Inchide