Mitul inutil al autostrăzilor româneşti

Mitul inutil al autostrăzilor româneşti

Autor: George Buhnici acum 10 ani Opinii

Nu contează că trenurile zboară de pe şine mai ceva ca în India,
deşi circulă de trei ori mai încet decât acum 100 de ani, pe vremea
când aburul făcea treabă mai bună decât motorina, că aeroporturile
sunt atât de mici încât ne jignim orice turist care ajunge pe
Băneasa, ori că vapoarele noastre nu interesează călătorii şi
transportatorii deşi Dunărea este „autostrada fluvială” a Europei.
Pentru alegătorul român contează kilometrii de asfalt pe care poate
merge cu măcar 130 de kilometri pe oră. Pe bună dreptate.

Că de avioane nu avem nevoie decât o dată sau de două ori pe an
şi atunci ne sacrificăm şi facem scandal în aerogările noastre
uitate în câmp, fără legături la autostrăzi sau reţeaua de cale
ferată; pentru că oricum trenurile nu mai sunt la modă şi se mişcă
în reluare; iar vapoarele… să fim serioşi, sunt bune doar pentru
croaziere, că aşa am văzut în filme.

Zece miniştri s-au perindat pe la Transporturi de la revoluţie
încoace. Dacă fiecare dintre ei făcea câte 100 de kilometri pe an,
aveam acum 2.000. Ar fi fost mai mult decât suficient. Mult mai
mult decât necesarul. Pentru că eu cred că ne ajung şi 1.300 de
kilometri. Să mă explic.

Deşi visăm să brăzdăm toată ţara cu şosele de mare viteză, în
realitate necesităţile noastre sunt destul de aproape de a fi
satisfăcute.Avem în acest moment în lucru prea multe proiecte pe
prea puţin bani.

Coridorul IV Nădlac – Constanţa

Pe care funcţionează sub semnul întrebări celebrele A1 Bucureşti
– Piteşti şi A2 Bucureşti – Constanţa. Să spunem că ajungem într-un
an cu ea la litoral. Probabil. Apoi A1 şi A2 trebuie unite cu
centura de autostradă a capitalei într-un viitor mai mult sau mai
puțin îndepărtat.

De la Pitești trebuie să găsim foarte mulți bani ca să urcăm
Valea Oltului până la Sibiu pe un traseu extrem de dificil din
cauza terenului într-o permanentă instabilitate. Puteam să o
finanțăm cu bani de la UE, dar nu suntem în stare să accesăm încă
nici un cent până în 2010. Din vina noastră, pentru că de la
Bruxelles puteau veni deja 900 de milioane de euro, fonduri de
coeziune, adică bani degeaba ca să ne ridicăm şi noi la nivelul
lor.

Contribuția noastră ar fi fost minimă, dar totuși importantă.
Exproprierile, proiectul etc. Trebuia să începem lucrul și apoi să
trimitem facturile la decont pentru 85% din sumă. Şi tot mai rămân
de făcut Nădlac – Arad, Arad – Timişoara, Timişoara – Lugoj, Lugoj
– Deva, Deva – Orăştie, Orăştie – Sibiu. Suma totală depăşeşte 2
miliarde de euro, adică peste 10 milioane de euro pe kilometru.

Autostrada Braşov – Cluj – Borş – celebra
„Transilvania”

Un cadou pentru intrarea în NATO plătit scump americanilor via
Bechtel. O autostradă pe care o facem pentru că ne costă mai mult
să nu o facem. Aşa de prost a fost făcut contractul. Oricum, nu
duce nicăieri. Mai pe limba europenilor care au refuzat să ne ajute
să o finanţăm, nu face parte din nici un coridor european.

Tocmai de aceea o construim cu bani de la buget, vreo patru
miliarde de euro după ultimele estimări. Şi ne mai chinuim să
construim A3, Autostrada Bucureşti – Braşov. Prin toamna 2010 am
putea ajunge la Ploieşti cu ea. Însă nu va începe de la Bucureşti,
ci de la Ştefăneşti. Pentru primii 7 km statul are nevoie de 130 de
milioane de euro pentru a-i expropria pe Gigi Becali, fraţii
Negoiţă, un fond de investiţii israelian şi alţi câţiva investitori
strategici din Beverly Hills-ul României, Pipera.

Şi cam atât.

În rest, cu riscul de a exagera, restul sunt mofturi. Autostrada
Jucu – Dej – Bistriţa, Coridorul IX Ploieşti – Albiţa, Târgu Mureş
– Iaşi – Ungheni nu justifică autostrăzi din punct de vedere al
traficului. Legăturile dintre Ardeal şi Moldova se pot rezolva
facil cu drumuri expres, adică cu două benzi şi centuri ocolitoare
pentru toate oraşele de pe traseu. Cel mai bun exemplu, deşi nu
perfect, este drumul care leagă Moldova de sudul ţării. E85. Cei
care au mers la Bacău, Roman sau Fălticeni ştiu cât este de bun. La
fel spre Craiova şi Calafat. Şi cam atât.

Ca să tragem linie, ne-ar fi suficienţi 1.300 – 1.400 de
kilometri, inclusiv cei 415 km ploconul american Bechtel. Puteau fi
gata de mult dar nu vor fi mai devreme de 2016, ca să fim
realişti-optimişti. Abia de atunci putem spera la mai bine, pentru
că o ţară modernă trebuie să fie mai întâi funcţională, iar
transporturile sunt precum sângele economiei.

Încep să cred tot mai mult că pur şi simplu nu există suficientă
voinţă pentru a rezolva o dată problema comunicaţiilor terestre ale
ţării. Ce am adunat eu simplist mai sus se poate rezolva pe
jumătate şi cu reabilitarea reţelei de cale ferată, care poate
elibera drumurile de transportul greu, de navetişti sau chiar
turişti.

Dar ce spun eu se aplică doar într-o ţară normală.



Comentarii
Inchide