Viziune, carieră, performanţă la nimic. Ţara unde nimic nu se termină niciodată

Viziune, carieră, performanţă la nimic. Ţara unde nimic nu se termină niciodată

Autor: George Buhnici acum 9 ani Opinii

www.buhnici.ro –
informaţie gratis despre lucrurile care
contează

Nu m-a învăţat nimeni atunci că lumea se schimbă. Nu a venit
nimeni în liceu să ne spună că rezidenţii îşi plâng de milă prin
spitale şi că se prostituează pe la companii care vând medicamente.
Sau că posturile bune din bănci se dau pe pile şi că restul muncesc
pe nasturi. Ţara mă vroia prost. De fapt nu prea mă vroia
deloc.

Nu mi-e clar de ce, dar m-am răzgândit în clasa a douăsprezecea,
subit. Am dat la jurnalistică din instinct. Pe ultima sută de metri
am început meditaţii la română. Istorie nu am mai apucat şi am tras
lozul. Nu am avut niciodată noroc la loto, dar de data asta am tras
câştigător şi am început o carieră grea dar frumoasă. După patru
ani de fizică-chimie intensiv, majoritatea colegilor mei au
emigrat.

Din câte văd, nu s-a schimbat nimic în învăţământ. Şcolim tot
diplome, în loc de profesionişti. Scoatem frustraţi pe bandă care
merg la serviciu în loc să tragă din pasiune la muncă.

Nu mă interesează disputele politice şi nu susţin cauze pierdute
ca reforma nesfârşită. Nu cred că oamenii care ne-au condus ori ţin
acum de putere au habar cum să facă. Sunt şi ei tot nişte copii
nedoriţi ai civilizaţiei româneşti.

Cum poţi să îi ceri viziune unui om care a trecut prin sistemul
de educaţie împotriva voinţei lui?

La noi, te duci la clasă să memorezi, să cotizezi şi să te
nivelezi. Nu ne învaţă nimeni în clasa a patra că avem drepturi şi
responsabilităţi, nu ne arată meserii dintr-a opta ca să avem habar
ce ne-ar plăcea să facem mai târziu. Talentele sunt considerate
hobby-uri inutile, când ar trebui să ne definească viaţa. Ne facem
toţi intelectuali cu patalama la facultăţi unde chiulim cu
semestrele.

Tragic este că punem tocmai astfel de cârpaci să ne conducă.
Oameni docilizaţi şi apoi reeducaţi de mocirla românească. După
frustrarea din şcoala generală şi sărăcia din facultate, au aflat
că banii se fac repede numai prin compromisuri. Ca să dea înainte
au învăţat să fure în timp ce îi înjurau pe cei care au făcut-o în
faţa lor. Când au ajuns în faţă hămesiţi, au devorat ce mai
rămăsese. Acum chiar dacă ar vrea să facă mai bine, habar nu au
cum. Genul acesta de oameni măsoară valoarea în bani şi merg
înainte nu după manualul de management ci după instinct. Instinctul
de războinic, de bişniţar, de haită.

Am o veste proastă. Aşa funcţionează majoritatea firmelor
româneşti. Un patron îmi povestea că a concediat un român şcolit
afară pentru că îl exaspera cu ideile lui despre tăierea
costurilor. Acum, după patru ani, a ajuns să aplice forţat ideile
pe care le renega când economia duduia.

Ce să mai ceri de la politicieni? În instituţiile de stat nu se
înţeleg între ei nici măcar membrii aceluiaşi partid. Muncesc
împreună în campanii şi după ce ajung la putere se împart pe găşti
ca să şi-o tragă mai rău decât o pot face inamicii din
opoziţie.

Miniştrii se schimbă tot la un an sau doi. După ce preiau
funcţia, le ia jumătate de an să priceapă un sfert din furăciunile
din sistem. Subalternii de prin companiile de stat, direcţii sau
chiar proprii consilieri îi cocoloşesc cu favoruri în biroul călduţ
şi îi deconectează de la realitate. Cu voia lor înşişi. Câtă vreme
cafeaua e caldă, proaspătă şi dulceagă, treaba merge unsă.

Ocazional mai vine câte un profesionist din privat, care se
opinteşte în căruţa de la stat. Nu mă luaţi de cârcotaş, dar mi se
face milă de ei când îi văd cu chef de muncă. În primă fază intră
în panică după ce îşi preiau biroul. După prima zi le vine să îşi
dea demisia, ca să nu îşi lege numele de un contract de închiriere
în contrapartidă cu cartofi prăjiţi şi cafele (caz real) sau un tun
de zeci de milioane de euro la o licitaţie cu dedicaţie pentru
securişti reciclaţi (şi acesta e tot real).

Şefii îi sună permanent să le servească oameni şi contracte.
Teama de eşec îi ţine însă acolo şi se amăgesc că schimbă lumea
cârpind găurele într-un sac ciuruit cu toporul. Îndură atitudinea
comunistă a colegilor şi chiar speră că vor aduce ei schimbarea.
După jumătate de an îşi dau seama că nu au cum să radă nici măcar
un şefuleţ. Până şi individa incompetentă de la personal e proptită
cu pile până în parlament (alt caz real). După câteva tentative de
gen, îşi fac destui duşmani cât să simtă ei cum „îi trage
curentul”. O mică parte se recunosc învinşi ca Emil Constantinescu
şi pleacă înapoi în privat. Restul se adaptează şi devin cărămizi
noi în zidul birocraţiei şi corupţiei. Aşa se „primeneşte” sistemul
de nepoftiţi cu idei şi chef de muncă.

Aşadar singura viziune, care ghidează România spre viitor,
rămâne cea a putorilor cu pile. Nu contează partidul, nu contează
funcţia. În timp ce liderii se schimbă, eşaloanele doi, trei şi tot
aşa, rămân să stăpânească.

Cred că singura soluţie funcţională şi la noi ar fi tot modelul
georgian al lui Saakaşvili. Acesta a concediat toată poliţia
rutieră, adică 30.000 de oameni, din cauza corupţiei incontrolabile
şi a recrutat oameni noi, şcoliţi după modelul american. Vreau să
văd prima instituţie similiară unde facem la fel.

Cu care propuneţi să
începem?



Comentarii
Inchide