SPECIAL: road trip cu Opel Astra GTC în Alpii Elveţieni

Ultimele zile din turul nostru au dus GTC-ul din nou prin sudul Germaniei, de data asta mai mult pe drumurile naţionale germane, către Sigmaringen, castelul unde s-a născut, printre alţi purtători de sânge albastru, Karl de Sigmaringen, cunoscut de noi sub numele de Carol I. Este musai să faceţi o oprire aici, chiar dacă nu aveţi simpatii monarhiste. Parcaţi lângă gară, iar de acolo mergeţi cale de cinci minute prin centrul orăşelului medieval perfect întreţinut. În afara impresionantului castel, merită să vă opriţi şi la o gelaterie la care veţi fi serviţi tot de o frumoasă româncă, sau la una dintre terasele la care puteţi comanda ceva foarte bun de mâncare – orice cereţi, nu veţi da greş!

Cam aşa stau lucrurile şi cu GTC Astra, din punctul meu de vedere.

Orice i-am cerut, nu a dat greş – când am avut nevoie de putere pe autostradă, ne-a dat-o din plin; când am avut nevoie de fermitate din partea direcţiei pe serpentine, am primit-o; când am avut nevoie de confort la rulare, l-am avut. Aş fi vrut o rază de bracare mai mică, pe măsura sportivităţii maşinii, dar acesta e singurul minus pe care i l-am putut găsi. Până şi faptul că are doar două uşi nu e un inconvenient, atât de bine a gândit Opel sistemul de intrare în maşină! Cât a fost consumul în această tură de 1.220 de km parcursă în mare viteză? 6 litri / 100 km, un consum foarte bun având în vedere că am mers tare şi foarte tare, inclusiv în munţi.

Nu vom uita prea repede această tură, pe care vă invităm şi pe voi să o faceţi, poate în vacanţa viitoare.

Dacă nimeriţi să închiriaţi şi un GTC, cu atât mai bine!

Datele aventurii, pe scurt, în cele ce urmează.

Mă uit pe fereastră în dreapta mea şi amuţesc. Jos, un kilometru mai jos, e valea. Valea unde trebuie să ajungem în doar 15 minute, iar drumul nostru continuă să urce spre nori. Din nori apare un autocar care se aruncă la vale, spre noi. Autocarul din faţa noastră pune brusc frână, pun şi eu – n-au cum să treacă amândouă. Începem să dăm cu spatele, pe serpentine, vreo zece maşini. După câteva minute interminabile, autocarul care acum alunecă încet de sus găseşte destul loc să treacă, drumul se deblochează iar noi ajungem în sfârşit la Furka Pass, la 2436 de metri altitudine. Panorama care ni se deschide în faţa ochilor ne taie răsuflarea. Ziua e de-abia la început. O zi în care vom parcurge echivalentul a trei Transfăgărăşane. Bine am venit în Elveţia!

24 de ore mai devreme, ne simţeam ca într-un film rusesc. Coborâsem pe peronul staţiei de tren Opelwerke din Rüsselsheim şi nu era nici ţipenie împrejur. Clădirile vechi, din cărămidă, flancau gara unde coboară zilnic mii de muncitori Opel în drum spre muncă, dar tăcerea era mormântală. Normal, muncitorii erau deja la lucru, iar cărămida aia nu doar că arată bine pe afară, dar şi absoarbe zgomotul infernal al uzinei dinăuntru. Ne uităm în dreapta, ne uităm în stânga, apoi urmăm smeriţi indicaţiile date cu o zi înainte de Oraan: „… cum ajungi în staţie, apuci la stânga, apoi o ţii tot aşa şi vei da de poarta 45. Acolo vei găsi ce cauţi.”

Două pasaje pietonale şi trei minute mai târziu, găsim o poartă metalică rotativă, care n-ar fi trebuit să fie acolo şi care ne blochează accesul. Găsesc un buton scorojit şi în timp ce îl apăs îmi vin în minte imaginile din Călăuza lui Tarkovski – ‘şi dacă am forţa intrarea iar dincolo de fapt e un alt tărâm, unul în care puterea minţii…” Vocea răguşită a neamţului din spatele interfonului îmi risipeşte gândurile. Greşisem poarta. De fapt, greşisem gara. Trebuia să ne întoarcem o staţie, în centrul Russelsheimului, iar de-abia de acolo să mergem spre uzină, care de fapt e ca o coloană vertebrală a întregului orăşel, căci 3.000 de nemţi muncesc aici şi asigură prosperitatea acestui oraş satelit al Frankfurtului. Mă uit pe harta GPS de pe telefon: am fi putut traversa 300 de metri prin curtea uzinei şi eram la poartă. „Nein. Ziz iz not pozzible, zecurity dazânt allau it, ya hev ta tarn bac, ja?” Ja, ja, nemţii nu cunosc expresia „merge şi aşa”, ce credeam noi…

O sută de mormăieli, şase kilometri cu trenul şi alţi doi pe jos mai târziu, ajungem în sfârşit în faţa a ceea ce căutam. E deja prânzul, nemţii ne pun actele în braţe şi ne arată pe unde să ieşim mai repede din fabrică. Ne aflăm deja într-o GTC Astra răpitor de roşie, aşadar avem ceea ce doream, avem şi 460 de kilometri de parcurs, aşa că îi dau blană şi în cinci minute suntem pe Autobahn. Suntem în Germania, tărâmul celor liberi!

Oare cât de tare poţi merge pe autostradă în Germania?

Pagini: 1 2 3 4