De fapt, călătoria se consumă încet

Publicat: 06 06. 2013, 14:01

Prima mea maşina era lentă. Atât de lentă încât trebuia să apeşi de joi la prânz acceleraţia ca să ajungi la o sută pe oră vineri seara, când plecam la mare. În prima mea maşină, suta de kilometri părea la fel de lungă ca o relaţie cu o fată mare în liceu. De la Bucureşti şi până la Lehliu ascultam trei casete audio şi mototoleam banda la două. Până la Constanţa descifram sensul vieţii.

Şi până la Vamă îl uitam complet, preocupat de zgomotul cel nou de la motor. Sau bucşe.

Însă pot să-mi aduc aminte fiecare copac din drumul ăla.

Pot, tocmai pentru că mergeam încet. Îmi aduc aminte iarba de pe margine. Rapiţa de pe câmp: mai ştie cineva că e galbenă? Norii? Cum se adună spre orizont: îi mai vede cineva?

Nu. Nu mai avem cum. La 180 de kilometri pe oră nu te mai uiţi decât după radar. Şi la ceas: ia să văd, scot un timp mai bun duminica asta? O oră treizeci? De la mare? Cu maşina astaaaa? Popas? Ce-i aia? Asta făcea bunicul, cu Lada 1200, de trei ori până la Constanţa, unde şi ajungea pe seară!

De fapt, prima oară când am plecat la mare cu bicicleta am făcut-o pentru ca mi-era dor de drum. Era în 2007. Mi-a luat două zile până acolo. Însă mergând, mi-am adus aminte aproape fiecare cuvânt pe care îl schimbasem, cu zece ani mai devreme, în maşină, cu o fată sau alta. La 20 de kilometri pe oră poţi să călătoreşti şi în timp. „Back to the Future” nu ştia şmecheria asta.

Când mergi repede cum mergem noi azi, nu faci decât să te teleportezi. Nu mai e călătorie, e transfer. E download de pe torente: viaţa ta e un film piratat trimis online, cu viteza luminii, de pe serverul din Bucureşti pe tableta din nisip, de la Mamaia. Un transfer în care te copiezi exact, fără nicio experienţă în plus. Fără niciun detaliu adăugat vieţii tale.

Însă tocmai detaliile astea au născut altădată marile cărţi de călătorii. Nu e o întâmplare că Jules Verne a putut să scrie o sută de cărţi: în vremea lui viteza maximă era de 100 de kilometri pe oră. Şi asta pentru cine deţinea echivalentul unui SLS AMG! Franţuzesc, desigur…

De fapt, de ce mergem dintr-un loc în altul? Oamenii nefericiţi spun că o facem pentru a ajunge undeva. De-aia se şi grăbesc: pentru că nu pot suporta gândul că n-au ajuns. N-au ajuns încă. Acum. Nu mai târziu. Şi când ajung, caută cumva să-şi explice golul lăsat de lipsa destinaţiei. Durează puţin, pentru că imediat încep să se gândească la drumul de întoarcere. Şi apoi la alt drum. Şi altul, până la ultimul, care e de obicei lent, cu toate că bietul călător nu mai e în situaţia să se mai bucure de această ultimă lecţie de festina lente…

Oamenii fericiţi  se bucură însă cu drumul. Trag de el. Îl văd ca pe o experienţă şi nu ca pe un mijloc de a schimba peisajul. Oamenii fericiţi poposesc. Caută locuri care să-i surprindă. Alţi oameni. Culori şi amănunte.

Chiar, ţi s-a întâmplat vreodată să ieşi de pe autostradă fără niciun motiv? Nu. Pentru că nu ne mai lăsăm niciun loc liber în program pentru descoperiri. Pentru că drumurile au toate un ETA acum. E un termen din aviaţie: „Expected Time of Arrival”. Acolo are un sens important: ai depăşit un pic ETA-ul şi încep să te caute, pentru că sus sigur nu rămâi, cum spune o zicală din domeniu. Pe pământ însă, ETA e cel mai mare ucigaş de vise. De momente bune, cele care nu pot fi niciodată programate.

Tocmai de aceea am un sfat pentru voi, dragi amici tineri şi cu maşini noi: mergeţi încet. „La consum”, cum se zice. Uitaţi-vă în jur. Opriţi-vă când vă intrigă un nume de loc. Când vă place un lan de rapiţă. Când vi se pare că acea câmpie ar putea fi a voastră. De tot. Opriţi-vă şi respiraţi încet şi simplu aerul locului. Ieşiti un kilometru-doi spre nicăieri. Şi stabiliţi-vă acolo propriul cartier general al oricărei fantezii. Şi nu povestiţi nimănui.

Vă garantez că drumul nu vă va părea mai lung. Deşi sigur va fi. Însă veţi putea să râdeţi, complice cu mine şi cu textul ăsta, atunci când ceilalţi vă vor întreba la destinaţie:

– „Meh, da’ ce-ai întârziat atâta?”

 

Lucian Mîndruţă