Dragostea e oarbă

”... după mulţi ani de muncă a fost avansat la gradul de şofer pe camion Bucegi. Prima oară când i-am văzut Buceagul am avut acea senzaţie stranie pe care o ai când vezi câinii şi stăpânii câinilor care par a semăna între ei. Buceagul verde poreclit Puşa avea două aripi bombate ca un gogoşar necopt...”

Dragostea e oarbă Dragostea e oarbă

Una dintre cele mai proaspete amintiri ale copilăriei mele a fost munca la câmp. La început părinţii mă luau cu ei la săpatul viilor sau la culesul porumbului pentru simplul motiv că eram un mic bebeluş şi nu aveau cui să mă lase în grijă acasă. Am crescut încet-încet, mergând de-a buşilea printre rândurile de porumb, înfofolit şi culcat de amiază în glugile de coceni sau la umbra nucilor din capul viilor, m-am lăfăit cărat în glumă cu coşurile în care se culegeau strugurii şi legănat de căruţele cu roţi de lemn cu şină de metal.

Nu prea îmi plăcea la câmp unde era praf, aerul era cald şi uscat iar apa de băut era fierbinte ca ceaiul de muşeţel însă iubeam la nebunie drumul dus-întors cu căruţa. Uneori stăteam pe fundul tronului culcat pe câteva pale de fân, cu ochii fixaţi pe cer tot drumul de acasă până la tarla, priveam dinspre tălpile aflate lângă nasul meu spre capul mic şi îndepărtat al oamenilor din căruţă ce stăteau rezemaţi de obloane şi eram fascinat de cum se legănau ca nişte trestii în vânt la fiecare şleau sau brazdă prin care treceau roţile căruţei lui văru’ Marin.

Au trecut anii şi am crescut atât de mult încat ai mei nu mă mai luau la câmp pentru că nu aveau cui să mă lase în grijă ci ca să-i ajut la săpat de porumb sau la scos de sfeclă. Deşi învăţasem la şcoală despre axa numerelor şi despre infinit, prima oară când am conştientizat infinitul a fost la 10 ani când părinţii mi-au pus în mână o sapă cu gura proaspăt bătută de fierar şi coada din lemn de salcâm.

Priveam rândurile de porumb ce se pierdeau undeva spre linia orizontului şi aveam tendinţa să mă uit înapoi să văd dacă nu cumva sunt atât de lungi încât dau înconjur pământului şi au celălalt capăt în spatele meu. Dintr-o dată drumul cu căruţa nu îmi mai părea atât de fascinant, mirosurile de iarbă cosită, aroma de jumări prăjite în tuci ce răzbătea pe uliţe, mirosul de baltă stătută sau gunoi de grajd ce îmi conturau realitatea de dincolo de obloane nu mă mai îndemnau la visare. Munca nu era pentru copii şi cu atât mai puţin pentru mine.

Poate că mi-aş fi curmat destul de rapid cariera de culegător de porumb sau săpător de floarea soarelui inventând o boală imaginară incompatibilă cu statutul de agricultor infantil dacă nu ar fi apărut în viaţa mea de copil exploatat în scopuri agro nea Gogoşaru. Nea Gogoşaru era şofer pe camion la C.A.P., de fapt îl chema Gogu dar foarte rar era strigat pe numele adevărat. Pentru că avea obrajii roşii pişcaţi de vărsat şi parcă ţinea tot timpul sub ei ascunse multe bomboane semăna cu un gogoşar încreţit oamenii i-au zis Gogoşaru, aşa era trecut inclusiv în statele de plată.

Nea Gogoşaru iubea la nebunie maşinile, de mic copil i-au plăcut fierătaniile, a fost tractorist pe IAR 22, pe leut cu şenile, a treierat mii de hectare cu Gloriile şi după mulţi ani de muncă a fost avansat la gradul de şofer pe camion Bucegi. Prima oară când i-am văzut Buceagul am avut acea senzaţie stranie pe care o ai când vezi câinii şi stăpânii câinilor care par a semăna între ei. Buceagul verde poreclit Puşa avea două aripi bombate ca un gogoşar necopt, avea o capotă a motorului prelungă ce se îngusta spre vârf de jurai că e copie după nasul lui Nea Gogoşaru iar grila boccie părea desenată fix după gura de Popey Marinarul a lui Nea Gogu cel cu dinţii îngălbeniţi de la fumat Carpaţi. Deşi aveau jantele perfect păstrate, roţile aveau cauciucurile crăpate şi îmbătrânite la fel ca pantofii lui nea Gogu - în comunism totul era cu raţie, până nu se făceau ferfeniţă nu primea altele noi.

Deşi căra zilnic grâne la siloz, muncitori la câmp, vaci la abator sau piramide de baloţi la ferma de animale, Bucegiul lui Nea Gogu era curat ca o farmacie, vopseaua lucea la concurenţă cu ornamentele cromate, lanţurile de la zăvoare erau trase în furtun ca să nu zgârie culoarea de pe obloanele îngrijit vopsite iar şasiul de un negru mat părea migălos dat cu cremă de ghete de către un condamnat la muncă silnică.

Maşina lui nea Gogu Gogoşaru era mândria C.A.P.-ului, de câte ori venea un om mare de la judeţ Nea Gogu îl lua în primire şi îl plimba pe la ferme, pe câmpurile proaspăt arate sau la magazia plină vârf cu grâu sau floarea soarelui...

Anii au trecut şi parcul auto a fost înnoit cu Saviemuri fabricate la Roman lăsând în paragină camioanele Carpaţi şi Bucegi, cândva mândria uzinei Steagul Roşu.

Gogoşarul s-a agăţat însă cu mândrie de Puşa lui şi a refuzat să o lase să moară la fier vechi deşi începuseră să îmbătrânească amândoi. Dacă bolile Puşei erau tratabile destul de uşor prin transplant de la vechile camioane abandonate în spatele fermei de vaci, pentru bolile lui nea Gogu se găseau din ce în ce mai rar leacuri şi mai deloc piese de schimb.

Soarta mi-a surâs când Buceagul condus cu mândrie de Gogoşaru a venit pe câmp să încarce grâul proaspăt treierat, pentru că l-am bombardat cu un milion de întrebări despre manete, butoane, cardan, compresor - mama, în a cărei grijă eram, ca să scape de mine, mă încredinţase lui nea Gogu să îi fiu pasager în dreapta până la silozul de cereale de la Budeşti.

Despre Nea Gogu se făceau mai tot timpul glume despre relaţia lui cu Puşa pe care o alinta, o certa, o pupa şi cu care vorbea mai tot timpul de unul singur. În drum spre siloz, în timp ce pufăia la ţigări Carpaţi fără filtru, mi-a povestit cum a rămas cu ea în drum pentru că i s-a rupt o flanşă de la articulaţia coloanei de direcţie pe care a reparat-o improvizând alta dintr-o rondea tăiată dintr-o cizmă de cauciuc pânzat, mi-a povestit cum a rămas fără frâne când a fost la munte să cumpere lemne pentru „un om mare de la judeţ” şi a oprit într-un nămete de zăpadă fără ca maşina să aibă nici măcar o zgârietură sau cum îşi aprinde ţigara când nu are chibrit cu o sârmă împinsă pe dantura volantei motorului până aceasta se înroşeşte.

Şi de câte ori vorbea de Puşa îi mângâia volanul, mai ştergea puţin cu o cârpă un praf aproape inexistent de pe bord sau arunca pe geam scame imaginare culese de pe pătura cu care proteja de ani buni tapiseria din piele artificială lucioasă şi colorată strident.

Cât a durat campania de recoltare mama m-a tot plasat lui nea Gogu ca să nu-i mai stau şi eu pe cap. Poate e de vină mirosul de motorină cu care Gogoşaru îşi lustruia zilnic cu o cârpă iubita verde, poate e cârâiala pe care o scotea uneori cutia de viteze nesincronizată, poate motivul e zdrăngănitul obloanelor în ritm de curbe strânse sau goarna răguşită, dar m-am îndrăgostit şi eu iremediabil de Puşa.

Era prima maşină de oameni mari în care m-am urcat vreodată. Îmi plăcea la ea mirosul de eşapament, troncănitul cardanului, priveam lumea de la o înălţime nouă la care nu ajunsesem niciodată cu bicicleta Tohan la care pedalam pe sub cadru pentru că eram prea mic să ajung la el. Nea Gogoşaru, deşi bătrân, îmi părea un cavaler ce călărea un balaur neîmblânzit care asculta numai de el - oricum balaurul Puşa asculta numai de el pentru că nea Gogu avea un contact secret ascuns sub scaun ce nu lăsa maşina să-i fie pornită de nimeni altcineva.

Mulţi şoferi de la autobază au încercat să-l amărască furându-i maşina. Nu le-au ieşit niciodată glumele de autobază pentru că nu numai că Gogoşaru avea un contact secret dar îi şi schimba poziţia odată la câteva luni.

Vara a trecut şi odată cu ea şi vacanţa mea s-a terminat, am început şcoala însă gândul nu îmi mai era la carte ci la cuzineţi, ambielaje, tacheţi sau garnituri de chiulasă despre care auzisem zeci de poveşti în zilele de şofat pasiv în dreapta volanului. Nea Gogoşaru mai avea un an până ieşea la pensie însă toată viaţa lui şi-a reparat singur fierătaniile pe care le conducea, ştia pe dinafară toate piesele maşinii, desfăcea şi monta la loc cutia de viteze cu ochii închişi şi orice reparaţie o făcea singur, nu din orgoliu, nu de teamă că altcineva nu ar fi suficient de bun pentru asta ci pentru că îşi iubea la nebunie maşina şi meseria de şofer.

Lecţiile mi le făceam în camera de la şosea şi, de când se auzea în depărtare că se apropie o maşină, încercam să îmi dau seama după zgomot ce marcă e. Pe vremea comuniştilor treceau destul de rar maşini pe şoseaua judeţeană mai ales că exista şi regula maşinilor cu număr cu soţ şi fară soţ, însă, ori de câte ori trecea Gogoşaru cu a lui Puşa ştiam înainte să dea curba că sunt ei, mă ridicam în picioare în dreptul geamului şi îi vedeam sclipirea cromului şi verdele obloanelor. Iar inima îmi bătea cu putere şi respiraţia îmi era blocată de un nod în gât până când sunetul i se pierdea în depărtare contopindu-se cu hărmălaia satului.

A trecut şi iarna şi primăvara şi a venit din nou vara, campania de recoltare bătea la uşă iar mama, care era contabil şi secretar de partid ales cu forţa la C.A.P, devenea ca în fiecare an nervoasă şi magică. Nervoasă pentru că era sunată zilnic de la judeţ să raporteze producţii record fără nicio legătură cu realitatea şi magică pentru că făcea o vrajă prin care dispărea de acasă zilnic la 4 dimineaţa şi ajungea noaptea târziu nemâncată şi obosită.  

Credeam că zeii mi-au ascultat rugile sau Puşa şi-a recunoscut iubirea secretă faţă de mine în ziua în care mama mi-a zis că vrea Nea Gogu să vorbească ceva cu mine, că are să îmi zică un secret şi m-a rugat dacă pot veni cu bicicleta la C.A.P. să stăm de vorbă. La vârsta de 13 ani, să mă cheme nea Gogoşaru să îmi spună un secret era mult mai tare decât dacă m-ar chema acum Mila Kunis să dormim împreună. Am luat de coarne Tohanul roşu şi am pornit vioi spre C.A.P. încercând să-mi dau seama despre ce secret era vorba. Am ajuns în centrul comunei unde de la o poştă se vedea placajul roşu cu stema RSR, cea cu sonde şi spice de grâu lângă care scria cu litere de-o şchioapă „Cooperativa Agricolă de Producţie”.

În curte mă aştepta Nea Gogu care, ca de obicei, freca de zor la ornamentul radiatorului cu o cârpă îmbâcsită şi fuma de zor la un Carpaţi ciupit între degetele cu unghii scorojite. Nea Gogoşaru era un om care avea un zâmbet ascuns în colţ de gură tot timpul, pe care îl scotea cu rapiditatea unui pistolar din vestul sălbatic ori de câte ori povestea ceva despre iubita lui Puşa. Zâmbea când povestea despre vremurile în care fura saci cu grâu aşezandu-i meşteşugit în caroserie încat ieşeau mai puţini la numărătoarea pe rânduri şi coloane, zâmbea când povestea cum a demontat şi a montat motorul în mijlocul drumului, zâmbea ori de câte ori povestea ceva legat de maşini, tractoare şi orice avea motor şi volan. Iar el povestea despre asta tot timpul.

Acum însă era trist şi cu privirea pierdută în gol, s-a aşezat pe scara maşinii şi şi-a aprins încă o ţigară, fumul Carpaţilor îi ieşea din gură încet precum al coşurilor caselor iarna pe ninsoare, privea în jos şi cu vârful pantofilor îşi făcea de lucru în ţărână. M-am aşezat pe iarbă în faţa lui şi am aşteptat să înceapă să vorbească. Am stat aşa, preţ de o ţigară, fără să scoatem niciunul vreun cuvânt şi, când şi-a scos din buzunarul de la piept pachetul mototolit din care cu degetele tremurânde a scos şi şi-a aprins încă una, în timp ce scutura cu mâna băţul de chibrit să-l stingă s-a uitat spre mine cu o privire goală şi rătăcită şi mi-a spus senin: „Nu mai văd”. „Deloc”.

Nea Gogu păstrase ani buni un secret numai de el ştiut. Nu mai vedea cu un ochi iar acum, în urma unei operaţii de cataractă fără succes întâmplată în iarnă, nu mai vedea mai nimic nici cu celălalt. Tot ce percepea erau nişte umbre colorate, nişte contururi şi imagini în care nu distingea nimic clar, totul pentru el era o ceaţă. Dacă până la începerea campaniei de recoltare s-a mai fofilat cum a putut acum chiar nu mai avea pe unde să scoată cămaşa. După operaţie, de câte ori trebuia să plece în vreo cursă îl însoţea mama care îi ştia secretul însă acum ea chiar nu mai avea cum să îl ajute aşa că singura soluţie era să-l însoţesc eu.

A doua zi m-am trezit de dimineaţă şi am plecat cu el în cursă. Apoi şi a doua zi şi tot aşa o vară întreagă, i-am fost ochi buni lui Gogoşaru toată vacanţa, ne stabilisem un cod numai de noi ştiut - „dreapta puţin” era diferit de „dreeeeapta!”, „frână” era aşa, când trebuia să pişte puţin pedala versus „frânăăăăăăăăăăăăă!” când dacă ezita apăsarea pedalei făcea afiş câinele distrat ce traversa în glumă strada. Cel mai greu ne era noaptea când nici măcar umbre nu mai vedea, stăteam cu ochii fixaţi în faţă şi scanam drumul ca un sonar de submarin rusesc dându-i informaţii precise despre gropi, curbe, căruţe, intersecţii sau când să semnalizeze că facem stânga ori dreapta

Ştiam deja după zgomotul motorului că urmează să schimbe viteza, ştiam când trebuie apăsat ambreiajul şi ştiam din poveşti ce magie se întâmpla între motor, placa de presiune, disc, cutie şi cardan atunci când apeşi pedala ambreiajului tocită de la atâtea tălpi. Seară de seară adormeam visându-mă că învârt de volan, că schimb vitezele sau frânez uşor înainte de curbe.

În ziua în care m-a întrebat în capul tarlalei dacă vreau să o conduc pe Puşa gura mi s-a încleştat în forma unui zâmbet prostesc de care nu am scăpat până noaptea târziu. Mi-a zis: „Mergi să încarci grâul de la Glorie!”. Îmi venea să sar în sus de bucurie, să alerg până acasă să le spun tuturor copiilor cu care mă jucam despre aventura asta şi să mă întorc înapoi. Am scos un „da” atât de gâtuit încât nici eu nu l-am auzit şi m-am urcat la volan. Credeam că Gogoşaru o să îmi stea în dreapta însă, după ce mi-a închis grijuliu uşa maşinii, şi-a aprins o ţigară.

În timp ce îşi aşeza pe cap basca de fetru plină de praf zâmbea cum de mult nu mai zâmbise şi mi-a zis: „Hai, dă-i bătaie, nu mă face de râs” apoi s-a dus în faţa maşinii, a înfipt manivela în nasul fierătaniei şi a strigat la mine: „Pune pe liber şi pune contactul că nu vrem să ne apuce iarna”. Bucegiul pornea la sfert de cheie însă lui Nea Gogoşaru îi plăcea să o pornească la manivelă de dragul vremurilor bune, când le dădea peste nas cu manevra asta tuturor şoferilor nepricepuţi în ale mecanicii, cei cu maşini trocărite şi neîngrijite care nici cu feştila de motorină aprinsă şi înfiptă în gura de admisie nu reuşeau să le pornească.

După doar o învârtire meşteşugită de manivelă Puşa a început să toarcă ca o pisică şi deja inima mea bătea mai repede decât ţăcăneau tacheţii lovind supapele, m-am întins după ambreiaj să-l apăs, am băgat în „a-ntâia” şi am plecat de pe loc uşor şi cu frică, ca în visele frumoase în care zbori.

Volanul îmi părea prea mare şi îmi aluneca în palmele transpirate, mi-am aplecat capul spre stânga să văd oglinda în care Gogoşaru se făcea din ce în ce mai mic în timp ce îmi făcea cu basca de „la revedere” şi m-am îndreptat spre monstrul mâncător de spice din faţa mea. Prima oară m-am simţit om mare când am spart lemne cu toporul „ăla mare” pentru bunica însă nici nu se compara senzaţia cu ceea ce trăiam acum. M-am îndreptat către Glorie, începuseră să îmi dea târcoale tot felul de gânduri, îmi era frică că nu o să ştiu să mai opresc deşi exersasem în minte de mii de ori manevra, că o să trag de volan spre dreapta mânat de un demon şi o să mă ciocnesc cu combina.

 Am oprit sub trompa de elefant a Gloriei din care urma să curgă grâu şi am dat semnalul de două goarne scurte învăţat de la Nea Gogu. Grâul a început să curgă parcă din cer, vântul îmi aducea pe geam în cabină praf şi paie, maşina se lăsa uşor-uşor pe arcuri pe măsură ce se încărca iar eu râdeam în gând căci gura îmi era blocată. Când am auzit un claxon lung semn că maşina e încărcată am făcut cale întoarsă pe mirişte fără ca mecanicul de pe combină să aibă habar că altcineva era la volanul Puşei.

Îmi venea să strig cât mă ţineau plămânii de fericire, mă simţeam mare, puternic, simţeam că toată lumea e a mea şi că nu mai vreau deloc să mă fac aviator când o să fiu mare ci şofer pe camion. Am ajuns în capul locului, am pus pe liber şi am oprit motorul. Am deschis uşa cu greu pentru că degetele ude îmi tot alunecau pe clapa metalică, m-am dat jos tremurând din toate încheieturile şi Gogoşaru s-a îndreptat către mine râzând, mi-a strâns mâna, m-a privit cu ochii lui aproape orbi şi mi-a zis „bravo tată!” apoi a continuat: „Dacă ai plecat de pe loc cu Puşa încărcată fără să-ţi moară motorul poţi conduce orice maşina din lume”.

Întreaga vară l-am însoţit peste tot, la câmp mă lăsa pe mine să conduc iar pe şosea îi eram ochii ageri ai tinereţii, eram un trio formidabil, un şofer bătrân, aproape orb şi fumător înrăit de Carpaţi, o Puşa la a doua tinereţe cu bordul lucind a curăţenie şi motorul reglat ca un ceasornic elveţian şi un copil cu ochii mari, plini de vise şi speranţe. Ne-am plimbat destinele împreunp vara întreagă până când a venit toamna cu ale ei ploi şi drumuri noroioase, eu am început şcoala iar Nea Gogu a ieşit la pensie.

Şi odată cu pensionarea lui, Puşa a fost lăsată în paragină. La scurt timp a venit şi revoluţia din 89 când patrimoniul CAP-urilor a trecut în mâinile poporului dornic de distrugere, mulţi au vrut să cumpere Bucegiul însă nu a reuşit nimeni să-l pornească aşa că a fost abandonat şi s-a înfundat uşor-uşor cu roţile în pământ iar rugina a început să îi pălească din strălucirea de altă dată.

M-am făcut mare şi am plecat din sat la oraş la şcoala de oameni mari însă de fiecare dată când veneam acasă dădeam o tură să o văd pe Puşa. Vandalismul postrevoluţionar animat de sloganul „nu ne vindem ţara” a lăsat răni adânci în trupul de fată mare al Puşei, i-au fost furate obloanele pentru a fi arse la foc, stopurile şi farurile i-au fost sparte de copii jucăuşi, parbrizul înflorise ca un fulg de nea lovit de o piatră rebelă căzută probabil din cer iar capota parcă era un lac cu nuferi din vopsea verde scorojită.

După încă nişte ani o vizitam din ce în ce mai rar şi doar aşa, de la distanţă - oamenii mari ar fi râs de un alt om mare care s-ar fi urcat în fierătanie şi ar fi învârtit de volan făcând din buze „bruuuuuuum bruuuum” în timp ce s-ar fi hâţânat pe scaunul din care ieşeau afară arcuri curioase. Acum mă mulţumeam doar să îi dau un rotocol, să o ating cu degetele pe aripile bombate şi să-i mângâi formele de femeie din tablă, să retrăiesc clipele în care aveam palmele transpirate pe volan şi priveam în oglinzi imagini cu oameni din ce în ce mai mici, închideam ochii şi îmi umpleam plămânii cu mirosul de ulei încins de soare şi motorină stătută care pentru mine era parfum de copilărie fericită.

M-am întâlnit pentru ultima oară cu Nea Gogu în acelaşi loc în care începuse aventura noastră. În drumul meu către primărie am trecut într-o zi prin curtea părăsită a fostului CAP şi privind către grămada de fiare fără suflet l-am văzut - era ca o fantomă bătrână, stătea gârbovit, rezemat de scara iubirii de o viaţă şi fuma, îl aduseseră nepoţii să îşi ia la revedere de la Puşa.

Orbise de tot, nu mai vedea nici măcar umbre însă nu îi dispăruse zâmbetul şi nici basca de proletar. Am stat la poveşti, am râs amândoi de toţi cei care au încercat să o pornească neştiind de contactul secret, ne-am amintit de serpentinele la care strigam disperat „frânăăăăăăăă” şi de manivela de pornire pe care a luat-o amintire odată cu pensionarea. Am retrăit amintiri până şi-a terminat toate ţigările, ne-a prins apusul de soare împreună iar eu, cu un vechi reflex de şofer pasiv, i-am zis râzând că ar fi momentul să aprindă farurile. A zâmbit şugubăţ şi mi-a spus: „Nu mi-au plăcut niciodată femeile, că sunt rele de gură şi păguboase dar am iubit fiarele şi volanul. Şi nu îmi pare rău că nu mai văd cât îmi pare rău că nu mai pot să învârt măcar o dată covrigu’”.

Am mai povestit o vreme despre pistoane, culbutori şi segmenţi de ungere, despre pompe de apă şi alternatoare până când au venit nepoţii cu căruţa să îl ducă acasă. I-am ajutat să-l urce şi, când mă îndepărtam de ei, nea Gogu, care tocmai îşi aprinsese o ţigară de împrumut, mi-a zis: „…în cinzeci de ani de muncă nu am lăsat pe nimeni niciodată să-mi conducă maşina. Pe nimeni în afară de tine”.

Editorial apărut în revista ProMotor nr. 94. Text şi imagini: Augustin Radu.http://www.augustinradu.ro