Tudor Bratu despre Renault

Autor: Oraan Mărculescu acum 10 ani Renault

Consider că mi-am petrecut copilăria cumva între două Lumi. Cea
dinainte de 1990 şi cea de după, în care mă scald şi acum.
Când aveam zece ani am fost fascinat de Renault
Fuego
. Mi se părea că arată fantastic, venit parcă din
viitor. Iar faptul că am văzut un posesor de Fuego deschizând
geamurile prin simpla apăsare a unui buton mi-a răvăşit Universul
şi începusem să cred că asta este cea mai tare maşină de pe
Planetă. De pe planeta mea, cel puţin.

Trei mari piloti Maşini străine nu prea vedeai pe străzi
şi până să pun eu mâna pe primele revistele auto româneşti, număram
Renault-urile de pe străzi, eram fascinat de cât de bine arată faţă
de o Dacie sau un Oltcit şi pur şi simplu aplaudam când vedeam
vreun BMW sau un Mercedes, adevărate piese rare în vremurile
acelea. Întâmplător, am crescut într-o familie în care tatăl a avut
mereu o repulsie faţă de Dacia, marcă puternic influenţată de
Renault. Recunoştea însă că Renault-urile erau maşini
„foarte bune”
deşi parcă mai degrabă ar fi mers un
Citroen, marcă pe care tata o privea cu mare plăcere. Citroen nu
avea cum să fie la vremea respectivă aşa că am călătorit mai bine
de 10 ani cu un Oltcit.

Revenind la Renault, marca asta m-a urmărit cumva, fără ca eu să
vreau acest lucru. Este firesc deoarece Renault era cea mai
accesibilă marcă pentru cei care aveau ceva mai mulţi bani să se
desprindă de Dacia.

Undeva prin primii ani ai noii Lumi, într-o seară de antrenament
de judo, toţi copii am fost scoşi afară din sală pentru a vedea
maşina tatălui colegului nostru roşcat, înalt şi francez care ne
bătea de fiecare dată când avea ocazia. Renault 19
Chamade.
Negru, cu absolut toate opţionalele la bord. Simt
şi acum mirosul interiorului şi fascinaţia care m-a cuprins când
m-am suit la volan. Mi se părea, încă o dată, o maşină
venită de pe altă planetă.

Contacte cu Renault avea să mai urmeze dar peste mulţi ani.
Prima maşină în care am urcat la „auto motor şi sport”, în primul
meu an de presă auto, a fost un Renault. Clio Symbol 1.5 dCi.
Maşina care mi-a dat peste cap barometrul consumului auto. Reuşeam
să o conduc atunci cu o medie de 5,5 litri pentru 100 km parcurşi
în oraş.

Foarte aproape de Formula 1Au urmat apoi. Lansarea lui
Megane II în România şi implicit primul test cu 1.9 dCi 120
CP
. Wow. La vremea ei, maşina era considerată de
mulţi o rachetă
. Pentru cum arăta şi pentru cât de bine
mergea.

Anii au continuat să treacă şi odată cu ei au apărut momentele
Renault ale vieţii mele. Momente definitorii pentru cariera mea şi
pentru cartea pe care cândva le-o voi povesti nepoţilor. Clio
RenaultSport 182. Lucram la Top Gear atunci şi împreună cu Andrei
„Foto” Toboşaru, am plecat prin ţară pentru a găsi cele mai tari
drumuri de condus din România. A fost o călătorie epica la bordul
unei maşini cult, poate mai epică decât călătoria în sine.

Aveam două detectoare de radar, unul în parbriz şi unul fixat
sub a treia tetieră din spate. Pe drumuri superbe ignorate de
mulţi, Clio RS a zburat pur şi simplu lăsându-ne mască cu
felul în care funcţionează.
Nu pot spune că un Clio RS
„merge”. El „funcţionează” pentru că este o maşinărie
perfectă.
Jucăria perfectă. Modul perfect de a cheltui
20.000 euro pe o maşină.

Următorul contact cu Renault a fost lansarea lui Koleos din
Maroc. Dacă există o maşină Renault pe care nu mi-aş cumpăra-o
vreodată, aceasta este Koleos. Deşi nu am ce să-i reproşez maşinii
în termeni de confort şi performanţe în off-road, nu aş putea să o
conduc cu gândul că există şanse ca la următorul semafor să îmi
zâmbească un tip dintr-o maşină identică dar pe care scrie Samsung.
Să fim serioşi. La fel nu mi-aş cumpăra niciodată telefon mobil
Renault.

Sosirea mea în echipa ProMotor a însemnat cel mai puternic şoc
emoţional pe care mi l-a produs Renault viaţa asta. Am fost invitat
la evenimentul Renault F1 Experience, o şansă unică în
viaţă de a conduce un monopost de Formula 1
. Am fost
aproape de a face asta, recunosc. Dar pentru că cei de la Renault
F1 ţin foarte mult la vieţile jurnaliştilor, nu m-au lăsat să
conduc monopostul pe ploaie. Dezamăgire? E puţin spus. Am
reuşit totuşi să conduc un monopost de Formula Renault până nu îmi
mai simţeam măinile.
Şi aproape am murit de fericire
alături de Nelson Picquet Jr într-un Megane V6 de Cupă.

Şi chiar aproape de infarct de plăcere am fost în bi-postul de
Formula 1 care aproape mi-a rupt capul (la propriu), pe circuit, pe
o ploaie torenţială. La ieşirea dintr-un viraj am lăsat capul pe o
parte încercând să văd în faţă, pe lângă pilot. Mare greşeală.
Acceleraţia a fost atât de puternică încât mi-a aruncat capul pe
spate şi l-a ţinut aşa până la prima frână când m-am lovit cu casca
de casca pilotului. Am coborât din maşină tremurând, plin
de adrenalină şi cu gura şi gâtul uscate perfect. Am băut 0,5 litri
de apă fără suflare.
Şi vreo două Red Bull.

Înapoi pe Pământ, Renault îşi vede de lucrurile lumeşti. Gama
este acum nouă şi chiar dacă noua Laguna nu s-a vândut şi nu se
vinde aşa cum şi-ar fi dorit francezii, în România această marcă
este foarte iubită. În viitorul apropiat Fluence va scrie istoria
aici, pe plan local, şi dacă totul merge conform planului iniţial,
în trei ani veţi vedea pe străzile din România cel puţin
două modele electrice Renault
.

Şi nu trebuie să uitaţi nici o clipă că Logan este totuşi
creaţia lui Renault. Este un Renault „budget”
perfect
care a ridicat din cenuşă o marcă ignorată atât de
mulţi ani de Stat. VW, Opel, Toyota sau cine vreţi voi, nu
a reuşit să construiască până acum o maşină ca Logan-ul.

Nu mă înţelegeţi greşit, nu iubesc maşina asta şi pot să îi găsesc
multe defecte. Dar ca maşină nou, la banii care îi plăteşti pe ea
este aproape perfectă.

Jos pălăria deci, în faţa lui Renault. A
inventat Logan, care se vinde peste aşteptări, dezvoltă maşini
pentru viitor iar Nissan produce în continuare maşini de
teren extrem de reuşite
. Şi nu cred că greşesc dacă spun
că una dintre acestea va fi Duster.

Citește și...


Comentarii
Inchide