În anul 1910, automobilul era o raritate pe străzile Bucureștiului, iar zgomotul motoarelor atrăgea privirile locuitorilor la fel de mult cum o fac acum cele mai spectaculoase mașini.
În perioada în care abia apărea primele reguli de circulație, orașul București era primul din România care să aibă o școală de șoferi la inițiativa Automobil Clubului Român, după cum relatează București.ro.
La începutul secolului al XX-lea, automobilul reprezenta progresul tehnologic. În anul 1910, a apărut Alfa 24, prima mașină a producătorului care avea să devină Alfa Romeo, dar și Audi Type A și două modele Peugeot.
Deși numărul mașinilor era redus, acestea începeau să fie tot mai folosite de oamenii bogați ai vremii și de instituțiile statului, întrucât majoritatea transporturilor încă se realizau cu trăsura. Apariția lor a făcut necesară elaborarea unor reguli clare privind circulația și pregătirea celor aflați la volan.
În acest context a apărut prima școală de șoferi, la decizia Automobil Clubului Român în 1910. Astfel, Bucureștiul devenise locul în care se punea bazele educației rutiere, în anii în care puține state europene dispunea de sisteme pentru instruirea conducătorilor auto.
Un detaliu mai puțin cunoscut este faptul că, înaintea aparițiilor școlilor de șoferi, existau examene auto. primul a avut loc în anul 1908, la ordinul prefectului Poliției Capitalei. La momentul respectiv, examenul era unul foarte simplu.
Candidații trebuiau să treacă o singură probă, denumită „viteza cu frânare neașteptată”. Examinatorii urmăreau modul în care șoferii puteau controla automobilul și reacția acestora în cazul unei frâne bruște.
Această probă era considerată a fi suficientă pentru a demonstra că viitorul șofer poate stăpâni automobilul în condiții dificile. În vremurile noastre, examenul trece prin modificări substanțiale.
Succesul primei școli de șoferi din România s-a datorat primului instructor auto din România, Gheorghe Simion. El se ocupa atât de pregătirea teoretică, cât și de cea practică. Mașinile vremii necesitau cunoștințe aprofundate despre pornirea motorului, schimbarea treptelor și, mai ales, controlul frânelor.
Candidații trebuiau să aibă minimum 18 ani împliniți și să plătească o taxă de înscriere. De asemenea, era obligatoriu să demonstreze că se bucură de o stare bună de sănătate, deoarece conducerea unui automobil presupunea efort fizic și atenție permanentă.
O altă condiție interesantă era prezentarea unui certificat de bună purtare. Autoritățile considerau că șoferul trebuia să fie nu doar bine pregătit din punct de vedere tehnic, ci și o persoană responsabilă, cu o reputație morală corespunzătoare.