Pasiuni inseparabile: Liuba

Autor: Adrian Mihălţianu acum 6 ani Opinii

Cele mai de preţ bunuri materiale pe care le deţineau părinţii mei când s-au cunoscut erau un aparat foto Smena Symbol, un aparat de mărit Krokus şi o semicursă rusească. Astea erau ale tatălui meu, cumparate în liceu pe banii luaţi în avans colegilor pentru a le face fotografii, mama avea doar un ceas de mână, pentru care a vândut o vară întreagă caise şi piersici la piaţă.

În rest, nu aveau nimic, nu maşină, nu televizor, nu radio cu lămpi, nu maşină de spălat, nu pompă electrică de scos apa. Toată averea familiei Radu era formată dintr-o vacă, o casă de chirpici lipită cu pământ şi balegă şi un difuzor de radioficare agăţat pe perete într-un cui, la loc de mare cinste, alături de icoane şi candelă.

Tatălui meu îi plăcea să meargă la pescuit cu bicicleta, dar în secret visa la o motocicletă cu ataş, era cel mai valoros obiect pe care imaginaţia lui îl putea plăsmui ca definiţie a bunăstării şi fericirii. Nu îşi dorea maşină, nu şi-a dorit niciodată, maşina i se părea mult prea opulentă pentru un băiat simplu de la ţară, care a copilărit desculţ pe câmp păscând vaca.

Maşina era pentru boierii înfumuraţi de la oraş, el îşi dorea doar o motocicletă, din al cărei ataş să îi zâmbească mama, călătorind prin ţară şi prin lume. În urma colectivizării forţate, bunicii mei au rămas fără cai, căruţă, plug şi grapă, dar mai ales fără nicio bucată de pământ. Sărăcia le dădea târcoale zilnic, la noi în familie visarea devenise un păcat capital, a cărui spovedanie era munca, munca şi iar munca.

Însă el visa, păcătuia în continuare în secret cu gândul la ataşul lui, se îmbolnăvise de motoare după ce văzuse la Şoldanu un MZ cu ataş ce era al lui nea Gogu, tatăl Vioricăi, buna prietenă din copilărie a mamei mele. S-au fotografiat împreună pe motor, iar din momentul acela n-a încetat nicio zi să-şi viseze păcatul de a călători cu vântul bătându-i în obraji dimineaţa spre oriunde l-o îndemna inima, harta sau zâmbetul mamei.

După ce m-am născut, şi-a îngropat adânc în grădina vieţii visul de motociclist, primul meu plânset la venirea pe lume le-a fost ca un gong care le-a reamintit că sunt prea săraci să îşi permită să viseze la cai înaripaţi cu ataş, singurele vise permise erau scutecele, laptele praf şi biberoanele. Nici nu am învăţat bine să merg pe bicicletă, că părinţii mei mi-au mai făcut încă două surori, în vremurile în care să deţii averi era pe cât de greu, pe atât de ilicit, singura avere pe care şi-o permiteau mai toţi oamenii şi care valora cât tot aurul planetei la un loc fiind copiii.

Deşi într-o familie cu şase membri doar tata avea serviciu, nu ne-a lipsit niciodată nimic, în loc de vacă au apărut cinci capre, pe care cu drag le-am păscut, la fel de desculţ ca tata, difuzorului de radioficare cu fire negre răsucite i-a luat locul cu mândrie un radio Bucur şi a apărut în casă şi primul televizor Venus pe lămpi. Eram o familie fericită, căreia nu îi lipsea mai nimic, doar tatei în secret îi lipsea tare mult motocicleta cu ataş din visele tinereţii.

Niciodată n-am ştiut de unde am pasiunea pentru motociclete, pentru că tata nu ne-a povestit niciodată de visul lui ascuns, ştiu doar că de mic învârteam de mânerul tricicletei şi făceam din buze „bruuum bruuuum”, fără să fi atins vreodată vreo motocicletă.

La 12 ani am proiectat prima motocicletă perpetuum mobile, în faţă desenasem o elice cu dinam şi la roţi era legat un motor electric de ştergător de parbriz, mă gândeam că, dacă mă împinge cineva suficient de tare cât se învârtă sfârleaza din faţă, dinamul o să producă energie pentru motor şi acesta o să mă pună în mişcare. Mişcarea urma să învârtă elicea şi tot aşa, gratis o să fac înconjurul lumii.

Am fost foarte dezamăgit când am aflat că e imposibil, aşa că m-am ambiţionat foarte tare şi, în clasa a VII-a, am început să îmi construiesc singur şi fără niciun plan o motocicletă din ţevi, corniere şi platbande găsite aruncate la groapa de gunoi a satului pe vremea când arheologii bronzaţi nu săpau după fiare atraşi magnetic de câştiguri mărunte.

E impropriu spus motocicletă, era o struţocămilă cu cadru de Pegas, roţi de Minimobra, motor rusesc de drujbă şi far dintr-o lanternă nemţească. De regulă, tata mă cam certa ori de câte ori îmi băgam nasul în fiarele lui şi sudam, polizam sau găuream ceva, însă de data asta m-a ajutat cu o bucurie în ochi pe care nu mi-o explicam.

Am terminat de lucrat motoreta şi a venit şi ziua în care i-am făcut proba, după câteva pedale a pornit şi am dispărut într-un nor de fum albicios cu miros de ulei de amestec pentru motoare în doi timpi. Era prima oară în viaţa mea când mergeam cu ceva ce avea două roţi şi era propulsat de altceva decât puterea muşchilor, aşa că zgomotul motorului, vibraţiile ghidonului, zdruncinăturile şi hurducăielile cadrului fără amortizoare m-au făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de cele două roţi învârtite de motor.

Îmi plăcea la nebunie mirosul câmpurilor plouate, iarba cosită şi mirosul de grâu treierat. Urlam de bucurie în gând ori de câte ori mă înclinam la curbe până aproape atingeam cu pedala de asfalt, în timp ce în corp simţeam adrenalina cum îmi dădea fiori prin toţi muşchii şi-mi făcea pielea de găină. Nu purtam cască şi nici nu ştiam cum arăta una, nu aveam nici ochelari, spre fericirea miilor de musculiţe care făceau cunoştinţă zilnic cu globii mei oculari, goneam cu părul în vânt şi cu un zâmbet de fericire pe faţă care nu m-a mai părăsit niciodată de atunci.

Tata avea 45 de ani, nevastă şi trei copii, era un om serios şi respectat şi era destul de ciudat să fie văzut prin sat conducând o capră cu motor ce se zdruncina din toate oasele, aşa încât, ca să scape de şicanele vecinilor şi-a inventat o scuză care îl obliga de cel puţin trei ori pe săptămână să conducă minimotoreta.

A devenit brusc băutor de şpriţ şi, deşi toată viaţa nu s-a omorât cu băutura, mergea să umple sifoanele străbătând tot satul dus-întors cu un rucsac de armată în spate din care ieşeau ciocurile sifoanelor. Apoi, după ce lumea s-a obişnuit cu el şi a mai încetat cu glumele, tata a început să meargă cu minimobra la moară, la sapa porumbului, la pescuit sau în urmărirea unui roi de albine ce lua drumul pădurii fugind din propria-i stupină.

A încercat o dată să facă şi ceva enduro sărind peste un canal de irigaţie în mare viteză, săritura i-a ieşit, însă furca de Pegas nu a rezistat efortului aterizării şi s-a rupt. A scăpat teafăr, iar a doua zi o sudură de toată frumuseţea reparase boacăna. În fiecare zi îşi făcea drum cu „pârpâiaca”, cum o alinta în glumă, motoreta devenise un fel de blazon al familiei, pentru că mai mereu eram opriţi pe stradă de oameni curioşi să vadă minunea extraterestră, jumătate bicicletă, jumătate motoretă, cu cârlig de remorcare pentru căruciorul de butelie şi rezervor pus anapoda în spatele şeii.

După câteva veri de minimobreală, tata s-a întors într-o zi foarte bucuros de la serviciu acasă şi, în timp ce eram cu toţii la masă, ne-a zis: „Am găsit una foarte bună! Arată ca nouă şi a stat mai mult degeaba!”. Ne-am uitat unii la alţii, ne-am uitat la el, însă nimeni nu ştia despre ce vorbeşte. Credeam că e vorba despre maşina de spălat automată, pentru că mama se tot plângea că după zeci de ani de spălat rufe pentru o casă întreagă s-a săturat de dat prin răzătoare săpun de casă pentru spălat la Albalux şi frecat cămăşi cu mâna.

Tata găsise însă de vânzare o motocicletă IJ cu ataş pe care intenţiona să dea toţi banii strânşi pentru maşina automată de spălat, după 28 de ani de tăinurie am aflat cu toţii de visul lui secret. Degeba l-a ameninţat mama pentru prima oară în 30 de ani de căsnicie că îl părăseşte, degeaba bunica i-a spus că, dacă cumpără motor, aduce diavolul în curte, degeaba ne-am întrebat cu toţii dacă şi de acum încolo o să spălam rufe în albie, bunica şi mama au tot insistat să renunţe la idee, însă el a fost de neînduplecat.

La câteva zile a apărut acasă rânjind cât îl ţineau dinţii în ataşul unui IJ sclipitor ce părea parcă atunci scos din cutie – l-ar fi condus el, însă singurul permis de conducere deţinut de tata era pentru conducerea motostivuitorului. Am deschis porţile curţii şi au intrat înăuntru, ne-am învârtit cu toţii pe lângă minunea rusească şi mamaia Cristina a concluzionat că motocicleta asta „e pericol pentru casă şi copii”, iar mama a spus foarte serioasă, văzându-i licărul de nebun din ochi: „Gică, eu în asta nu mă urc nici moartă!”.

Deşi dezamăgit de faptul că în afară de mine nimeni nu îi împărtăşea bucuria, s-a apucat să o pună la punct, în fiecare zi tata venea de la serviciu şi meşterea la motocicletă. A desfăcut-o din toate oasele şi a uns-o, i-a dat lustru, i-a refăcut parbrizul ataşului din plexiglas şi tapiţeria scaunelor. A înmatriculat-o apoi la Călăraşi, la judeţ, şi a început să se plimbe cu ea pe câmp, să se antreneze pentru şcoala de conducători categoria A.

Bunica şi-a schimbat părerea despre pericolul pentru casă şi copii când tata a adus prima oară ataşul plin cu iarbă pentru capre. Apoi a început să care cu ataşul piatră pentru fundaţia unei cotineţe de găini, a mers la moară şi a măcinat grâu – motocicleta cu ataş devenise întruparea cailor ce ne-au fost luaţi cu japca de către comunişti.

S-a plimbat o vară întreagă cu ea pe câmp şi a venit momentul în care i-am dat jos ataşul ca să exersăm mersul solo pentru a putea să se înscrie la şcoala de şoferi. Probabil că în toţi anii de visare şi-a imaginat tot timpul motorul împreună cu ataşul ca pe un organism viu, inseparabil, căci în momentul în care le-am despărţit, zâmbetul de pe faţă i-a dispărut şi nu a mai vrut deloc să se urce pe motorul cu doar două roţi, nu concepea în niciun chip motocicleta altfel decât cu ataş

Condusul cu ataş e o ciudăţenie împotriva firii, când iei o curbă la stânga, motocicleta se înclină nenatural în dreapta, virezi ca la maşină în loc să contravirezi, curbele la stânga le poţi lua şi cu 120 km/h, pe când pe cele la dreapta trebuie să le iei încet şi cu mare grijă, pentru că te poţi răsturna foarte uşor dacă bruschezi puţin ghidonul. Dar lui îi plăcea numai cu ataş, însă pentru şcoala de conducători categoria A trebuia să dea examenul pe doar două roţi.

După atâţia ani de aşteptare, tata a simţit că e prea bătrân să-şi mai ia permis de conducere, deşi în vise călărea motorul peste mări şi ţări, acum nu voia cu niciun chip să se urce pe monstrul cu două roţi ce tuna ameninţător din cele două tobe şi zvâcnea ca un cal nărăvaş la eliberarea ambreiajului. Nici nu mai vedea rostul în a-şi lua permis, mama nu mai voia să se urce în ataş nici măcar pentru o poză.

După ce i-am despărţit motocicleta de ataş, am început să merg din ce în ce mai des cu IJ-ul. Şi din ce în ce mai tare. Dacă în ataş aveam mereu o senzaţie de nesiguranţă, pe două roţi mă simţeam ca peştele în apă, mă înclinam la curbe, urcam dealurile şi treceam în viteză prin băltoacele de pe uliţele satului.

Despre cască nici nu se punea problema, habar nu aveam cum arăta una, în locul ei purtam un batic roşu care îmi ţinea pletele cuminţi şi un tricou cu Metallica, care mă apăra de belele precum o icoană sfinţită. Uneori îi dădeam motorului în goarnă şi pe şosea, deveneam un supersonic pe două roţi, supersonic cu motor în doi timpi şi doi cilindri, ce scotea un superzgomot şi lăsa în urmă un superfum.

Unii bărbaţi îşi pierd virginitatea cu o femeie, eu am devenit cu adevărat bărbat după ce am început să călăresc motorul, parcă barba îmi creştea mult mai repede, vocea îmi era mai groasă, iar cu privirea dărâmam munţi. Iubeam să mă prindă ploaia pe motocicletă, să mă mocirlesc din cap până în picioare pe dealuri, veneam acasă transpirat, ud până la piele, dar cu sufletul uşor ca un fulg. Îmi plăcea asfaltul dimineaţa pe răcoare în timp ce goneam cu soarele în faţă, pe motocicletă am scos la iveală din mine bărbatul ce îşi asumă riscuri şi ştie ce vrea, bărbatul ce îşi hotărăşte singur destinul.

Din „pericol pentru casă şi copii” motocicleta a devenit pentru familia mea „pericol pentru copil”. De frică să nu mor căzând şi să le dispară unica şansă de a duce cineva mai departe numele Radu, părinţii au vândut motocicleta şi şi-au cumpărat o maşină de spălat automată, însă ataşul a rămas la noi pentru că tânărul cumpărător nu l-a dorit, voia să se bucure în voie de libertate.

După despărţirea de motocicletă am redevenit virgin, vocea mi s-a subţiat din nou şi privirea s-a întors la loc în pământ. Eram un samurai căruia îi fusese luată sabia, un cavaler fără cal şi cauza pentru care să lupte, eram un om fără niciun rost pe lume. Nu e suferinţă mai mare pe pământ decât să fii despărţit cu forţa de femeia iubită, mă simţeam un ataş rămas fără motocicletă, în somn visam cum schimb vitezele cu vârful bocancilor şi zbor ca un tunet, visam cum o bat uşor pe rezervor cu palma a mulţumire, mă trezeam fericit, dar deveneam imediat furios când îmi dădeam seama că era doar un vis.

Mama e înnebunită după flori, mereu spune că într-o viaţă anterioară a fost prinţesă, cu un palat înconjurat de grădini şi sere – dacă tot le-a rămas un ataş care stătea de pomană prin curte, l-au umplut cu pământ, l-au sprijinit de o buturugă şi au plantat în el margarete, trandafiri şi gura-leului. După ce au vândut motocicleta, nu a fost zi în care să nu visez să îmi cumpăr alta în loc.

Viaţa e însă uneori ca în problema de matematică din generală, în care un melc urca dintr-o fântână trei metri pe zi, însă noaptea aluneca la loc doi. Strângeam bani, şi când mai aveam puţin să îmi văd visul cu ochii, se întâmpla ceva neprevăzut şi rămâneam fără niciun sfanţ. Mi-am văzut în continuare de viaţă, însă în secret visam zilnic la motor, îmi lipsea tare mult, îmi era dor de el cum îi e dor unei mame de fiul plecat la război, îmi încleştam mâinile pe un ghidon imaginar ori de câte ori trecea pe lângă mine o motocicletă ce îmi făcea inima să bată în alt ritm sincronizat cu scânteile bujiilor.

Eram un păcătos care încălca tot timpul porunca „să nu râvneşti la femeia altuia”, mângâiam pe furiş şeile motoarelor străine cocoţate pe cricuri, îmi doream în secret să călăresc femeia cu două roţi a altora şi poate s-ar fi îndurat cineva să mi-o dea, dar eram un impotent fără permis de conducere. Deşi auzeam tot timpul în jurul meu „găseşte-ţi o femeie, însoară-te şi fă nişte copii”, singura femeie care m-ar fi făcut fericit şi cu care m-aş fi însurat de o mie de ori era motocicleta.

Aveam 34 de ani şi eram un visător fără permis de visare, aşa că după 14 de ani de dorinţe ascunse m-am înscris, în sfârşit, la şcoală şi am luat permisul pentru categoria A.

Îmi amintesc şi acum ziua în care l-am primit, era toamnă şi ploua, mă plimbam cu plasticul în mână şi nu îmi păsa de nimic, aveam pe faţă acelaşi rânjet al tatei pe care îl avea când a sosit acasă în ataş, îmi era frig şi mă udasem până la piele, însă eu mă gândeam doar la viitoarea mea iubită cu două roţi.

În dragoste îţi întâlneşti jumătatea abia atunci când nu o mai cauţi şi nu mai alergi după ea, după ani de aşteptări mi-am luat permisul şi la doar câteva zile m-a sunat un prieten să îmi spună dacă nu vreau eu să merg cu vechea lui motocicletă care ruginea într-o magazie şi cu care nu mai mergea pentru că se însurase. La fel ca mama, soţia lui nu voia să se urce pe motocicletă nici în ruptul capului.

Poate universul acceptă uneori că mai face şi greşeli şi încearcă pe cât poate de mult să le repare, motocicleta dăruită de prietenul meu era o superbă rusoaică roşie poreclită Liuba, o motocicletă IJ Planeta 5.

După anii în care am tânjit după dragostea pierdută m-am întors, în sfârşit, la prima iubire, alerg cu Liuba pe planeta cu dealuri şi şosele, simt că am din nou 20 de ani, singura diferenţă e că acum am mai puţin păr, mai mulţi bani de benzină şi port tot timpul cască.

Dacă aş putea călători înapoi, nu cred că aş schimba mare lucru la viaţa mea de motociclist, până la urmă aşteptarea m-a făcut mai înţelept, mi-a crescut intensitatea dorinţei şi mi-a mai tăiat din elanul adolescenţei, care probabil m-ar fi proptit cu motorul într-un gard. De fapt, mi-ar plăcea totuşi să schimb ceva, m-aş teleporta în timp, când tata avea 20 de ani, şi i-aş cumpăra o motocicletă cu ataş.



Comentarii
Inchide