Românul şi locul lui de parcare

Suntem aici de mii de ani, nu ne vindem ţara, voi n-aţi mâncat salam cu soia, cine e Bruxellesul ăsta de ne spune ce să facem? Patru expresii diferite şi care aparţin unor timpuri diferite, dar care exprimă toate acelaşi lucru: rezistenţa dârză a românului faţă de orice influenţă exterioară, în speţă influenţa civilizatoare, cea care i-ar putea schimba cumva modul medieval în care gândeşte şi în care îşi apără nevoile şi neamul.

Niciunde nu vei vedea mai tare această rezistenţă îndârjită împotriva cotropitorilor reali sau închipuiţi decât în parcarea blocului. Căci, dacă ţăranul adus cu forţa la bloc de comunişti sau momit de avantajele capitaliste din ultimii ani are ceva în cap, acesta este simţul acut al proprietăţii asupra lucrurilor pe care, de fapt, nu le posedă. Cum ar fi locul de parcare. Pe care se aruncă cu tot tupeul negrului de sub unghii şi al seminţei scuipate din colţul gurii, fluturând nervos hârtiuţa obţinută cu trudă şi umilinţă de la Primărie. Odată luat în folosinţă (în proprietate, în capul lui), începe să-l orneze cu tot felul – de la vopsea care îl delimitează şi mai clar de „proprietăţile” vecinilor, la gărduleţ de care îşi agaţă ţanţoş o pancartă cu Nu Parcaţi!, de la numărul maşinii scris lăbărţat pe tot locul, la T-urile de metal (din fericire ilegale şi tot mai des demontate de Primării).

Nu că bucureşteanul aflat la prima generaţie de încălţaţi, născut şi crescut la bloc, ar fi mai prejos. Dimpotrivă, el are deja dreptul aristocratic de a revendica locul de parcare pe care şi-au pus părinţii lui Dacia încă din moşi-strămoşi. Să ne înţelegem: el poate că plăteşte sau poate că nu plăteşte la Primărie folosinţa locului respectiv, poate că are sau nu are o maşină în stare de funcţionare, important e însă că el e de 30-40 de ani acolo şi toată lumea ştie că ĂLA e locul lui de parcare!

Problema apare când vreun funcţionar cu bune intenţii încearcă să reorganizeze parcarea rezidenţială, pentru a încăpea mai multe maşini, pentru a le elimina pe cele intrate în asfalt şi cu copăcei prin ele, precum şi pentru a oferi locurile celor care chiar le şi plătesc (nu mă refer la trotuare, da?). Reorganizarea ar presupune mutarea a jumătate de parcare cu un loc mai la stânga. Ce mai freamăt, ce mai zbucium!

Vecinii amabili de până ieri se transformă în duşmani. Cum, vrei să-mi mut maşina cu un loc mai la stânga? Păi io parchez aici de zeci de ani! Am şi gărduleţ, uite! A, nu, nu poţi s-o pui nici pe locul celălalt, acolo parchează vecinul, născut în ’59, am copilărit împreună, ce dracu’! A, ai hârtie de la Primărie, cum că toată lumea se mută cu un loc? Mă p*ş pe ea de hârtie, ce ştiu ăştia? A, vrei s-o pui oricum aici? Se pot întâmpla lucruri rele, vecine…

Rând pe rând, ţăranii nou-veniţi şi ţăranii veniţi acum 50 de ani se inflamează, se îmbăţoşează şi se enervează, pentru că cei 8 metri pătraţi de asfalt încins din parcare le sunt puşi în pericol de cine ştie ce funcţionar prea zelos de la Primărie. Ce contează că aşa încap mai mulţi vecini? Ce contează că aşa dispar rablele din parcare? Ce contează că efortul cerut e minim? N-ai să vezi. Locul de parcare e sacru, iar mutarea maşinii cu 5 cm mai la stânga sau mai la dreapta e un viol în grup şi cu perversiuni adus Sfintei Parcareva, păzitoarea parcării de reşedinţă dintre blocuri.

Dacă cumva, printr-o minune, se rezolvă şi asta, românul nostru va mai mormăi printre dinţi încă două luni, pentru că nu prea e obişnuit să-şi pună maşina aşa, trei metri mai încolo. Nu o mai vede nene, de la geam, să ştie când i-o fură ţiganii sau când i-o zgârie neastâmpăraţii ăia de copii. Nu mai are unde s-o lase cu parasolarul în parbriz, să nu-i învechească soarele plasticul de Logan de pe bord, sau cu husă pestriţă, să nu-i uzeze ploaia şi praful vopseaua roşu-mat. În plus, va lăcrima în secret privind la gărduleţul montat cu o vorbă bună la muncitorii Primăriei, gărduleţ în care acum stă proptit nesimţitul ăla de vecin care pleacă toată ziua la serviciu.

Dar cum minunile nu se întâmplă în Bucureşti, cel mai probabil că se va continua cu un război de gherilă, în care fiecare joacă leapşa cu fiecare, până când unul mai deştept – sau mai degrabă mai sictirit – cedează.

Căci, indiferent că sunt ţărani veniţi acum sau ţărani veniţi acum 50 de ani, un singur lucru îi leagă pe toţi bucureştenii: dragostea de glie. Ştiu că, dacă ar putea, ar planta şi ceva ceapă şi cartofi pe locul de parcare, să fie acolo.

Dar din păcate nu pot.

Pot doar să lupte până la moarte, scandând printre dinţii deja mâncaţi de vreme: noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasăăă, şi nici nu vom renunţa la PARCAREA noastră!