Doliul naţional săptămânal

Oare dacă ne-am da seama cât de multe autocare cu români mor în România în fiecare săptămână, am schimba ceva, sau am ţine un doliu naţional săptămânal?

Doliul naţional săptămânal Doliul naţional săptămânal

Ţi-ai condus persoana iubită la autocar şi ţi-ai văzut apoi de treabă relaxat, cu gândul că ea vede lucruri frumoase şi că o să se bucure de vacanţă. Câteva ore mai târziu, eşti lovit de realitate – nu ştii încă dacă a murit sau nu, pentru că iureşul nebun de la ştiri conţine prea multe adjective şi prea puţină informaţie. Dai telefon disperat, nu-ţi răspunde nimeni la capătul celălalt. Plângi, apoi te linişteşti, apoi o iei de la capăt cu telefoanele şi nu mai ştii cu câte mâini să apeşi pe telecomandă, sau pe cine să mai suni, poate vei primi totuşi vestea că e în viaţă, că e bine, că...

Dar nu, nu e bine. Şi nici nu se mai întoarce vreodată. Iar doliul naţional ordonat de autorităţi te ajută prea puţin, la fel cum prea puţin te ajută stabilirea vinovaţilor şi toate discuţiile în contradictoriu care urmează. Curând, ştirile vor fi altele, preocupările vor fi altele, timpul îşi va spune cuvântul, dar golul rămas va fi acolo pentru totdeauna.

Din păcate, cele de mai sus nu au fost trăite doar de rudele celor dispăruţi în urmă cu câteva zile în tragedia din Muntenegru. Cele de mai sus au fost trăite, cu alte detalii, desigur, de mii de familii de români anul trecut. Şi sunt şi vor mai fi trăite de mii de familii de români şi anul ăsta, şi anul viitor şi mulţi ani de acum încolo.

Pentru că la noi în ţară mor în accidente rutiere, în medie, două autocare de români pe săptămână.  41 de români pleacă prematur dintre noi, în medie, în fiecare săptămână, în cele mai oribile moduri cu putinţă. Alţi 170 de români sunt răniţi grav în medie, în fiecare săptămână, în accidente rutiere. Majoritatea rămân cu sechele care îi vor marca pe viaţă – de la infirmităţi fizice (oase rupte, organe interne distruse, desfigurări), la infirmităţi psihice (unii ajung să se sinucidă ulterior). Adăugaţi la asta costurile uriaşe pe care le presupune recuperarea unei persoane cu multiple fracturi sau care trebuie să reînveţe să meargă, să respire, să trăiască, greutatea pe care o aruncă asupra familiei acesteia şi ajungeţi să vedeţi doar o parte a problemei reale pe care o avem, în fiecare săptămână, chiar aici, în România.

Pentru cei 41 de români care mor zdrobiţi de maşini în fiecare săptămână nu se ţine doliu naţional, pentru că deja ne-am obişnuit cu ştirile pline de morţi şi de răniţi pe şoselele României. Ne bem cafeaua, facem o cruce în cerul gurii dacă suntem credincioşi sau suspinăm scurt dacă nu suntem, şi ne vedem apoi de treabă. Ne urcăm apoi în maşinile noastre şi ne aruncăm pe şosele, grăbiţi să ajungem repede, repede, făcându-ne loc prin marea de proşti şi de incapabili cu care suntem nevoiţi să împărţim şoseaua.

„Dar dumneavoastră de ce nu staţi pe scaun?” - se pare că a întrebat-o şoferul autocarului pe o doamnă care îl rugase să meargă mai încet, cu câteva secunde înainte de a sări în prăpastie.

Oricât îl vom blama, şi noi facem la fel, căci şi noi gândim la fel. „Dar pe mine de ce mă opriţi că merg cu 71 de km/h în sat în loc de 50, nu-l vedeţi pe ăla care a trecut cu 90?!”. „Dar pe mine de ce mă amendaţi că depăşesc peste linie continuă, iar pe ăsta cu rabla lui care merge cu 40km/h nu-l căutaţi de ITP?”. „Dar pe mine de ce...?” Şi da, a fost un inconştient criminal că a mers aşa cu autobuzul, dar noi ce scuze avem când mergem aşa cu automobilul nostru?

Citiţi vă rog din nou aceste numere şi încercaţi să le înţelegeţi: nu 10, nu 20, ci 41 de români vor muri săptămâna viitoare în accidente rutiere. Uneori mai puţini, alteori mai mulţi. Între 150 şi 200 se vor chinui la spital luni în şir – pe ei şi pe familiile lor. Până la sfârşitul anului, peste 2000 de români vor fi murit în accidente rutiere, iar alţi 9000 vor fi fost răniţi grav. Alţii, cei care sunt vinovaţi de aceste accidente, vor trăi ani în şir cu un sentiment de vinovăţie care nu va rezolva nimic – nu va aduce pe nimeni înapoi. Normal, vor fi destui care să nu simtă nimic – în definitiv „de ce era copilul în mijlocul drumului” şi „m-am întors doar să vorbesc un pic cu copiii mei” - şi alte scuze, legate în general de starea proastă a drumului. Contează prea puţin, atât timp cât aceşti oameni vor conduce în continuare pe şosele.

Data viitoare când ne vom mai găsi scuze pentru că noi înşine încălcăm legea (de câte ori aţi mers cu 80 într-o zonă de 50?), să ne amintim că, fix aici în România, noi înşine suntem problema. Nu respectăm legea, nu respectăm ceilalţi participanţi la trafic, nu ştim de multe ori să conducem sau ce trebuie să facem în situaţii limită şi în general ne comportăm ca nişte descreieraţi pe şosele, cu consecinţa că la noi în ţară mor din accidente rutiere, în medie, aproape de două ori mai mulţi oameni decât în Europa.

Însă nu doar noi suntem problema. Căci ne civilizăm brusc, imediat cum trecem graniţa în ţări în care ştim că Poliţia nu glumeşte şi nici nu iartă. Iar aici e cheia tuturor relelor de la noi de pe şosele: aplicarea consecventă a legii. Numai aceasta duce la respectarea ei – chiar de către aceiaşi români care la ei în ţară sunt zmei. Căci Poliţia de la noi iartă prea des şi noi ne lamentăm la fel de des când nu o face.

Dacă Poliţia Rutieră şi-ar face într-adevăr treaba în România, dacă ar amenda fiecare încălcare a legii, dacă ar fi drastică atât cu umilii cetăţeni cât şi cu şmecherii, dacă ar gândi măcar să ajute traficul, nu să-l gâtuie, atunci altfel ar sta lucrurile în România. Aşa cum mergem cu 30 km/h în satele germane, de frica amenzilor, până ne intră în reflex, tot aşa am merge şi prin România.

Am mai scris pe această temă, iar răspunsul cititorilor a fost să-mi văd de treabă, căci starea drumurilor e cea care ne omoară. Da, la fel a fost şi în Muntenegru, desigur.

Infrastructura proastă e doar o altă scuză. E acelaşi aruncat al vinei către alţii – „dar dumneata de ce nu stai jos?” Treaba e că ne-am obişnuit aşa, iar asta se vede inclusiv în zonele unde infrastructura este bună – avem fix acelaşi comportament, nu se schimbă nimic.

În lipsa aplicării drastice a legii aici, la noi în ţară, şi în lipsa unei schimbări de mentalitate, care să ne facă să arătăm respect faţă de viaţa noastră şi a celorlalţi de pe şosele, cu excepţiile tragice ale unor astfel de accidente întâmplate în afara ţării, vom rămâne aşadar să ţinem fiecare câte un doliu naţional, pentru cele două autocare cu români care pleacă zdrobiţi de fiare dintre noi în fiecare săptămână.

Sau, poate, ne dăm seama că e timpul să schimbăm ceva. La noi înşine.

Cum ar fi să ne imaginăm zilnic că de fapt conducem prin Franţa sau Germania?

Poti sa te opui oricand si fara justificare prelucrarii datelor tale personale in scop de marketing direct, prin trasmiterea catre MEDIAFAX GROUP SA (prin accesarea formularului de contact la adresa privacy@m.ro sau ne poti trimite pe adresa postala o solicitare scrisa, datata si semnata in acest sens. In acest caz, solicitarea ta va fi inaintata catre departamentul specializat al MEDIAFAX GROUP SA; este posibil sa primesti un mesaj prin care se confirma ca optiunea a fost notata, precum si orice alte informatii necesare, dupa caz.