Anduranta Citroen C5

Autor: Oraan Mărculescu acum 10 ani Teste anduranta

V-aţi
bucurat atunci când Clarkson s-a entuziasmat la Transfăgărăşan după
ce ne-a numit Borat şi ne-a prezentat ca pe o naţie de ţigani?
Uitaţi totul şi lăsaţi-l acolo să se distreze cât vrea el.
Închideţi-i drumul şi chiar puteţi să botezaţi unul dintre viraje
cu numele său.

Aşa cum Koenigsegg a botezat un eleron „Top Gear”, aşa putem să
numim şi noi o porţiune de pe Transfăgărăşan – „Clarkson”. Votez
chiar şi pentru mutarea întregii zone undeva în Anglia, oriunde îşi
doreşte el. Uitaţi Transfăgărăşanul! Transalpina mi-a amintit de
Scoţia, Coasta de Azur şi de Alpi. Câte puţin din fiecare, plus
viraje parcă desenate de Herman Tilke.

Şi pe aceste viraje C5 merita să fie exploatat la maxim. Din
păcate, însă, chiar şi pe modul sport al transmisiei şi al
suspensiei, şi cu tot cuplul foarte mare al motorului 2.7, pe
drumul acesta ai vrea să fii în altă maşină. Nu pentru că C5 este
foarte slab pentru virajele de acolo, ci pentru că pur şi simplu
drumul acesta este construit în ciuda maşinilor sport.


Cred că ar trebui să inventăm o maşină special pentru Transalpina,
pentru că nu cred că există momentan ceva care să te facă să
zâmbeşti cu adevărat pe drumul acesta.C5 pluteşte pe viraje dar
dacă, de obicei, asta nu mă deranjează, pe un drum atât de dinamic
aş fi vrut să am în el suspensia maşinii lui Loeb, setată pentru
Monte Carlo şi V8-ul de pe GTbyCitroën.

Ah, şi o cutie secvenţială, un roll-cage, asigurare de viaţă, fani
care să mă aplaude şi o cască Stilo bine strânsă pe cap. Pornit să
conduc cât mai curat şi mai rapid pe virajele de la Rânca, am şi
uitat scopul vizitei noastre pe acest drum. Îmi doream ca toată
călătoria să se desfăşoare astfel şi mă gândeam deja cum să îl
conving pe Alex Filip să îmi lase C2R2-ul său câteva ore pentru o
sesiune de… fotografii. Pe Transalpina.

După Rânca şi o porţiune de noroi care credeam că anunţă sfârşitul
asfaltului, minune din nou! Şi din nou acel asfalt turnat
impecabil, două benzi despărţite pe alocuri de linie discontinuă
galbenă, semn că încă se lucrează la drum.


Deja eram aproape de 2.000 metri altitudine şi rulam pe tronsoane
de drum drepte, cu norii în stânga şi în dreapta mea, cu viteze
ameţitoare. Mă simţeam… Zeu. Dumnezeu ne iubeşte şi a vrut să ne
arate cum este să fii ca El. Şi de aceea a creat drumul acesta şi
ne-a dat maşini. Genial. Din nou viraje, acele de păr care parcă te
aşteaptă să le murdăreşti cu anvelopele tale chinuite de vreo 400
CP… Divin!

Dar pentru că trebuia să îmi continui drumul pentru a dovedi că
maşina asta este la fel de capabilă ca un SUV bătrânesc şi
plictisitor, am lăsat Paradisul în spate şi, odată cu el, a
dispărut şi soarele. Temperatura a scăzut brusc şi zăpada şi-a
făcut apariţia pe şosea. Ningea uşor şi nori negri acopereau drumul
din faţa noastră. Deja se confundau cu asfaltul negru şi gluma se
îngroşase, deci, destul de serios. Am oprit, am dezactivat modul
sport şi am ridicat maşina. Maxim 40 km/h îmi apare scris pe bord
şi mă gândesc – asta este, va fi o trecere de munţi a naibii de
plistisitoare, dar vom reuşi.


Câteodată sunt un idiot. Iar în acel moment, „câteodată” nu mai
intra în discuţie. Încerc să urc prin zăpada groasă de 20 de
centimetri şi reuşesc încet-încet, dar maşina se chinuie din
răsputeri. Se simte greutatea foarte mare şi roţile se învârt în
neştire, indiferent dacă apelez la ajutorul electronicii sau
nu.

La un moment dat, când încercam să dau cu spatele pentru a-mi lua
avântul necesar depăşirii unui prag de zăpadă mai gros, masa
proprie mare a maşinii plus legile fizicii au aruncat spatele
automobilului la jumătate de metru de prăpastie.

A trebuit să mă opresc, pentru că tracţiunea devenise deja o
chestiune de domeniul ştiinţifico-fantasticului. Şi chiar dacă este
multă ştiinţă în C5, „fantasticul” idiot de Tudor Bratu a uitat
lanţurile de zăpadă acasă. Şi a mai uitat că, oricât de mult ai
ridica garda la sol a unui C5, nu poţi depăşi legile Naturii…

Totul
a început într-o dimineaţă în care muncitorii au scos bordurile din
faţa trotuarului pe care parcasem, iar un IDIOT şi-a abandonat
maşina în singurul loc de acces în parcarea blocului. Moment unic
românesc. Muncitorii se uitau la mine şi râdeau.

„Nu ai pe unde să cobori cu asta, nu?”, spune unul dintre ei
rânjind la C5-ul meu strălucitor de curat. Lipsit de puterea fizică
ce mi-ar fi permis să răspund, mă urc în maşină şi o ridic din
butoanele de pe tunelul media. „Nu pot să cobor, nu?! Vă arăt eu
vouă.”

Display-ul central din instrumentarul de bord mă atenţionează că
maşina a fost ridicată la maximul posibil şi că nu pot rula astfel
cu mai mult de 10 km/h. Nu contează, oricum vreau să cobor bordura,
nu să o sar.
Miraculos pentru spectatori, dar normal pentru mine şi al nostru
C5, am reuşit să scot maşina din parcare.


Orice altă maşină de pe trotuar ar fi putut coborî dar şi-ar fi
lăsat acolo cutia de viteze, baia de ulei şi probabil ceva
componente din suspensie. Dar C5 a reuşit să treacă. Sincer,
aşteptam aplauze dar, în schimb, unul dintre spectatori vine la
geam şi, plin de admiraţie, îmi spune – „Cu asta treci şi
munţii!!!”.

„Cu asta trec şi munţii”, i-am spus fotografului care m-a făcut
nebun când i-am povestit unde plecăm şi ce vrem să facem de fapt.
Iniţial am anulat o plecare, pentru că maşina nu fusese echipată la
acel moment cu anvelopele de iarnă. Iar acum, când ne îndreptam
către punctul de trecere al munţilor, undeva la peste 2.100 metri
altitudine, maşina rula prin frig şi ceaţă cu nişte anvelope de
iarnă noi-nouţe, gata să ne croiască drum prin zăpada densă.

Mai exact vorbim despre o înălţime de 2.145 metri. „Drumul este cu
bolovani şi grohotiş, fiind nerecomandat pentru autoturismele cu
garda la sol joasă, precum şi pentru cele cu resurse de putere
reduse, având în vedere pantele destul de abrupte care
urmează.


” Vorbim deci despre cea mai înaltă şosea din România, cea care
leagă Oltenia de Ardeal, celebra Transalpina, închisă circulaţiei
iarna şi aflată momentan într-un proces de reabilitare. Teoretic,
peste ceva vreme ar trebui să avem acest drum asfaltat impecabil,
perfect pentru VTM şi pentru explorat chiar şi cu „autoturismele cu
garda la sol joasă” sau „cu resurse de putere reduse, având în
vedere pantele”.

Momentan, cursele de VTM se desfăşoară aici în fiecare toamnă, însă
doar până la Rânca, la 1.600 metri altitudine, loc care, până nu
demult, însemna graniţa dintre asfalt şi macadam. Nu orice macadam,
ci unul capabil să distrugă chiar şi suspensii de SUV-uri
„deştepte”.

Există însă poveşti cu Dacii de pe vremea dacilor care traversau
munţii pe aici fără probleme. Ştiam toate aceste lucruri, dar nu
mi-am făcut probleme nicio secundă, deoarece cu C5 poţi rula cu
suspensia ridicată serios prin cele mai grele condiţii. Cel puţin
aşa ştiam eu până la acest material.


Mai ştiam însă şi faptul că o maşină cu tracţiune faţă, cu o
greutate de două tone, indiferent de cât ai mări garda la sol şi
indiferent de câtă putere ai avea la îndemână, nu te poate scoate
din situaţii în care ai nevoie de patru roţi motrice.

Dar până să ajung la momentul culminant, am trecut, la fel ca şi în
dragoste – prin Paradis.Drumul care urcă la Rânca este proaspăt
asfaltat şi este fabulos. Ace de păr, tronsoane rapide, urcări,
coborâri, capete de pod mai mult sau mai puţin ascunse, succesiuni
de viraje care pot fi negociate cu pedala în podea de pe o coamă a
unuia până pe următoarea şi peisaje magnifice de o parte şi de alta
a drumului.

Serios, dacă iei drumul acesta de aproape cinci kilometri şi îl
desenezi pe o hârtie, cu mici modificări ai avea cel mai tare
circuit din Europa, poate peste Nurburgring.

Citește și...


Comentarii
Inchide