Noi, oamenii, sîntem mai tot timpul atraşi de lucruri cu alură ameninţătoare. Poate asta explică de ce simpatizez aşa de mult noul Fiat Bravo. Che machina…

Fiat Bravo Fiat Bravo

În 1995, Fiat a introdus pe piaţa europeană două versiuni ale aceluiaşi model, care pe atunci era înlocuitorul binecunoscutului Tipo. Fiat Bravo şi Brava (5, respectiv 3 uşi) au avut un succes destul de mare, cîştigînd împreună titlul de Maşina Anului 1996 în Europa. În plus, aceste versiuni s-au dovedit a fi repere pentru alte modele Fiat, precum Marea sau Multipla.

După succesul “duetului” Bravo/Brava, ironic, în 2001, a fost lansat cel mai mare inamic al vînzărilor celor de la Fiat, pe nume Stilo. Chiar dacă nu a fost o dezamăgire completă, Stilo nu a reuşit să se ridice la nivelul rivalilor săi de atunci, Volkswagen Golf IV, Ford Focus sau Opel Astra G, ca să nu mai vorbesc de Megane II sau de 307, care au făcut din Stilo un model complet depăşit – mai ales din punctul de vedere al aspectului interior.

În prezent, Fiat ne-a adus un “animal” complet diferit. Este vorba despre noul Bravo, un rival direct pentru orice maşină din clasa compactă pe care nu scrie Honda sau Volkswagen. Vă pot spune că joaca s-a terminat. Fiat este din nou un nume cît se poate de serios în lupta pentru podiumul segmentului C.

Văzut din exterior, noul Bravo este o maşină superbă – atribut asociat foarte rar unui simplu model compact. Lîngă Bravo, pînă şi un Astra GTC sau un SEAT Leon arată de parcă s-ar strădui cu prea multă disperare să impresioneze. Asta mi-a trecut prin minte în clipa în care l-am avut pentru prima oară în faţa ochilor. Dacă Maserati ar fi să lanseze vreodată un model compact, probabil că acesta nu ar arăta foarte diferit de noul Bravo. Liniile caroseriei sînt şi elegante, şi dinamice, iar rezultatul obţinut este extrem de “fashionable”. Dacă aş fi un Alfa 147, aş fi cu siguranţă gelos!

Modelul testat a fost cel de top, în varianta de echipare Sport, cu motorul turbo-diesel Multijet de 1,9 litri şi 150 de cai-putere – motor care s-a dovedit a fi mai mult decît suficient pentru a mişca în grabă toate cele 1.435 kg ale maşinii.

Pînă să ajungem însă la comportamentul rutier, nu pot să nu spun cît de impresionant este aspectul sportiv şi agresiv al planşei de bord. De fapt, nu doar planşa de bord pare agresivă, ci toată cabina. Materialele sînt net superioare celor de pe Stilo, ba chiar aş spune că se ridică la nivelul celor dintr-un un SEAT Leon sau un Ford Focus. Volanul este gros şi îmbrăcat în piele perforată, iar comenzile audio de pe el sînt foarte uşor de utilizat, chiar şi atunci cînd îl ai bracat.

Materialul cu aspect de fibră de carbon care acoperă partea superioară a planşei de bord este soft-touch, iar consola centrală reflectă caracterul agresiv al exteriorului. Toate butoanele sînt amplasate suficient de ergonomic pentru a nu-ţi crea nici o problemă, dar în acelaşi timp sînt grupate într-un fel care te face să realizezi că nu te afli într-o KIA cee’d sau în orice altă compactă cu cabina disperat de prietenoasă. La început, acest lucru mi s-a părut un dezavantaj, însă, pe măsură ce am adunat tot mai mulţi kilometri la volanul noului Bravo, am realizat că această maşină nu doreşte deloc să fie comodă, aşa cum o fac mai toate rivalele sale, iar în spate spaţiul chiar lasă de dorit, din cauza amplasării relativ joase a banchetei.

Intenţia noului Bravo este să te împingă undeva către un condus agresiv. Vrea să te facă să priveşti cît mai departe spre orizont, special pentru a-ţi găsi linia ideală în următorul viraj. Vrea să te facă să decuplezi ASR-ul, apăsînd cu sete un buton amplasat parcă pervers de aproape de mîna şoferului.

Poate singura bilă neagră din punctul de vedere al ergonomiei ar fi lipsa de vizibilitate a ceasurilor de bord atunci cînd afară Soarele străluceşte puternic. În asemenea condiţii, este aproape imposibil să citeşti viteza cu care rulezi, ca să nu mai spun că luneta e aproape un hublou, aşa că mare lucru n-ai să vezi atunci cînd mergi cu spatele. Dar totul era deja clar. Maşina asta voia s-o iau de guler şi s-o pun să-mi arate tot ce ştie fără frica de repercusiuni.


Din fericire, o succesiune de serpentine între Braşov şi Sighişoara mi-a oferit această posibilitate, iar maşina pur şi simplu nu a vrut să mă dezamăgească în vreun fel. Direcţia este sportivă, uşor greoaie, iar pe viraje maşina stă aproape la fel de bine ca un Focus, deşi aduce mai degrabă cu un Golf în privinţa stabilităţii, ceea ce nu-i un lucru deloc rău.

Transmisia cu şase viteze are o cursă relativ scurtă în comparaţie cu altele, iar motorul, puţin cam nerafinat, parcă s-a folosit prea repede de toţi cei 305 Nm disponibili de la 2.000 rpm. Spun asta pentru că, de îndată ce treceam de 4.000 rpm, maşina trăgea în gol. Cred că s-ar fi impus o setare ceva mai cursivă a livrării de cuplu şi o funcţie de overboost asemănătoare unui 2.0 TDI.

Citeşte mai departe în pagina următoare »