Opinie

Opinie

Autor: Bogdan Nicolai acum 12 ani Opinii

În anul I stăteam prin Drumul Taberei, un Techirghiol al Bucureştiului. Atîţia oameni în vîrstă pe metru pătrat nu am mai văzut nicăieri în lume. Şase-şapte tineri eram în tot cartierul, deja ne ştiam între noi şi stăteam ciorchine la Pardon Cafe.

Ce mişto era cînd se întîlneau acolo prin luna mai toţi broscarii din Bucureşti! Ne uitam la maşinile lor magice ore întregi. În zilele obişnuite, ne întîlneam dimineaţa la cafea ca să rîdem şi să plîngem. Tuturor ne venea poliţia la uşă săptămînal. Cînd m-am mutat de pe Sibiu pe Poiana Muntelui, veneau chiar seară de seară.

Poliţiştii nu-i mai suportau pe moşii care îi sunau nonstop, moşii nu mă mai suportau pe mine, iar eu nu mai suportam poliţia. Pe strada Sibiu, ne strîngeam cîte douăzeci într-o garsonieră, făceam grătare, ascultam “Chei Verbale”, primul album Zale, şi urlam cît ne ţineau plămînii.

De la băutură! După ce au venit poliţiştii de vreo trei ori, mi-a venit ideea să le spun tuturor bătrînilor din bloc că sînt actor la Naţional şi că, din lipsă de săli, toţi cei din distribuţie repetăm la mine acasă. Puneam toţi mînă de la mînă şi luam de sute de mii bilete ca să-i mituim pe moşi, să le închidem gura.

Căutam numai spectacole cu actori mascaţi, iar babele îmi spuneau fericite a doua zi: “Vai, te-am recunoscut, ai jucat excepţional!” Alţii erau pe cale să se prindă că-i trag în piept şi atunci le ziceam că a jucat altcineva în locul meu. Cînd veneau la uşă să se plîngă de zgomot, eu deschideam cu ochii în tavan şi cu mîna la tîmplă şi îi rugam să mă lase în pace ca să nu-mi uit replica: “Julieta nu mă trăda, nu mă trata aşa!” sau ceva de genul ăsta.

Rusu şi cu Belanu urlau în spatele meu: “Şi Alecu intra imediat după ridicarea cortinei, că aşa trebuie să intre servitorul cu ceaiul, repede, să-l serveasca pe Ştefan Iordache…” Cînd auzeau ba de Piersic, ba de Iordache, cînd ne mai vedeau şi atît de ocupaţi, li se făcea milă de noi. Unii chiar empatizau şi ne aduceau tot felul de obiecte pentru decor. Proprietarul şi-a găsit casa în aşa hal, încît ne-a zburat şi pe mine, şi pe gagică-mea de nu ne-am văzut.

Stai şi cară cu troleul cîte patru staţii toate hainele direct pe noi (aveam cîte şase pulovere pe sub gecile de sub geci), geamantanele, cratiţele şi cuştile cu şoareci care mi-au mîncat viaţa. În staţia de destinaţie au evadat şi a trebuit să-i alerg cu trei gemantane în spinare. Bine că am scăpat de ei! La Poiana Muntelui, faza cu actoria n-a ţinut deloc. Mă văzuseră la Ştirile ProTV că sînt de la radio. M-au catalogat rapid “imbecil de dejeu d-ăla numai cu muzici tîmpite în căpăţînă”.

Atunci cînd nu făceau vecinii plîngere scrisă, adică atunci cînd nu trebuia să dau cu subsemnatul la secţie, aveam un truc excepţional. Poliţiştilor de la Secţia 22 le spuneam că-s cardiac. Stăteam la etajul opt. Cînd trepida tot apartamentul la trei noaptea, era clar că urcă liftul. Stingeam muzica, luminile, înghesuiam 15 omulani în dormitor, iar eu ieşeam în pijama, cu mîna dreaptă la inimă şi cu stînga ţinînd o sursă arsă de computer.

Cu un joc actoricesc care îmi aducea ulterior multe aplauze şi pupici de la gagici, le spuneam albaştrilor că “Nu mai suport. Vă rog să nu mai veniţi, că vă acţionez în instanţă. Eu sînt cardiac. Îmi stă inima într-un fir de aţă. Mă sperii îngrozitor cînd ciocăniţi. Ce muzică visaţi, domnilor? Am computerul ars de două luni.” Mi se rupea sufletul cînd mi se văitau sărăcuţii că sînt chemaţi mereu degeaba, că sînt obligaţi să vină, că le e tare milă de mine, că se vor certa crunt cu baba de dedesubt care le-a spus c-am boxe uriaşe.

A! Şi să nu uit! Mai ţineţi minte broscuţele de la Pardon Cafe? Foarte bine! Să nu vă aud că n-am scris nimic despre maşini!

Tags:


Comentarii
Inchide